Zece ani de criză financiară
În 2008, odată cu intrarea în faliment a companiei bancare Lehman Brothers se declanșa poate cea mai mare, cea mai profundă criză financiară globală. A afectat nu doar finanțele din SUA, ci și piețele din Europa. Undele de șoc ale crizei se simt și astăzi, chiar dacă, pentru a le contracara și pentru a preveni o nouă catastrofă, guvernele și apoi băncile au „inventat“ mecanisme de (auto)reglementare. Dar sîntem, într-adevăr, feriți de o nouă criză, similară celei de acum zece ani?
● Săptămînalul Die Zeit a publicat un articol despre implicarea statului în rezolvarea crizei. O perspectivă filozofică: e just, e bine că guvernele au sărit în ajutorul băncilor falimentare? Într-adevăr, statele au finanțat pierderile băncilor, dar nu și pagubele colaterale provocate de criză, adică sutele de mii de oameni care și-au pierdut locurile de muncă ca urmare a recesiunii. E o pistă falsă, atrage atenția Die Zeit. De fapt, nu băncile falimentare au fost ajutate cu bani publici în 2008 și în anii de după aceea. Ci tot cetățenii. Fără ajutor din partea guvernelor, fără așa-numitele „planurile de salvare“, oamenii nu și-ar mai fi putut retrage banii economisiți. Dar e corect, în logica economiei, ca statul să ajute băncile intrate în faliment? E etic față de celelalte bănci, care și-au făcut bine treaba, nu și-au asumat riscuri și nu au pierdut? Da, crede Die Zeit. Pentru că, în situația de atunci, riscul de contaminare a întregului sistem era uriaș. Cumpărînd acțiuni la băncile falimentare, statele au evitat un colaps de proporții colosale.
● Tot în Germania, Frankfurter Allgemeine Zeitung a adunat cîteva opinii ale unor experți implicați în viața financiară europeană. O membră a consiliului de administrație al Deutsche Bank spune că astăzi sistemul bancar e sănătos și mai sigur. O criză precum cea declanșată în 2008 nu ar mai fi posibilă. Statele și băncile naționale au introdus reguli stricte, s-au adoptat legi, sistemul e transparent. Și, mai presus de orice, există mecanisme care, pe principiul solidarității, pot intra în acțiune pentru a compensa anumite pierderi. În schimb, fostul șef al Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, estimează că situația de pe piețele financiare e astăzi la fel de instabilă ca în 2008. Ba chiar pericolul e și mai mare. Datoria publică a statelor emergente face ca sistemul financiar mondial să fie vulnerabil. Supraîndatorarea țărilor în curs de industrializare a fost un factor important în declanșarea crizei din 2008. Și rămîne și azi un element de îngrijorare.
● Și Le Monde atrage atenția asupra acestui fenomen prezent în toate regiunile lumii. Din 2008, ponderea îndatorării a tot crescut. Dar asta nu e neapărat o tendință nouă. Ce s-a schimbat? Datoriile au trecut în alte mîini. În țările bogate, creditele acordate sectorului privat au scăzut, în timp ce datoria publică a continuat să crească. Ca un corolar al planurilor de stimulare economică și după ani și ani de creștere foarte lentă, aceasta depășește 105% din PIB. E un nivel record în vreme de pace. Totalul datoriilor (guverne, gospodării și întreprinderi nefinanciare) se ridică acum la aproape 147.000 de miliarde de euro, susține Le Monde. Cînd și cum vor fi achitate aceste datorii?
● The Economist recenzează mai multe cărți despre crahul din 2008. În deschiderea articolului aduce în discuție și o carte de ficțiune. Întrebat fiind cum a intrat în faliment, un personaj dintr-un roman de Hemingway răspunde: „Mai întîi treptat. Apoi, brusc“. Marele scriitor a intuit bine mecanismele crizei financiare și le-a rezumat perfect în această replică succintă. Dacă e să te uiți pe diagramele cu indicatori economici prezentate de presa de specialitate, se vede destul de clar o pantă care coboară lin – apoi se cască, brusc, un hău. Criza nu vine dintr-odată, sînt semne care pot prevesti catastrofa. Cuprinși de febra de a cîștiga cît mai mult sau măcar de a nu pierde totul, bancherii au mers pe burtă, au conti-nuat să blufeze, să investească riscant sperînd, fiecare, că nu va fi prins.
Foto: Hemingway, wikimedia commons