Zădărnicire

Stilul juridic al limbii române e vechi şi destul de conservator; deşi a adoptat, în secolul al XIX-lea, numeroase cuvinte latino-romanice, terminologia sa a păstrat şi forme (ca pîrît sau tăgăduire) devenite între timp, în alte registre, arhaice sau populare. În ultimele zile, a intrat în circulaţia publică un asemenea arhaism conservat de terminologia juridică: zădărnicire. Mass-media transmite permanent ştiri despre aplicarea unui articol din Codul Penal, intitulat „Zădărnicirea combaterii bolilor“: „dosare penale pentru infracţiunea de zădărnicire a combaterii răspîndirii bolilor“ (ziare.com); „sub aspectul săvîrşirii infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor“ (romania-actualitati.ro) etc. Termenul apare şi în alte contexte juridice, în articole de lege care vorbesc de zădărnicirea aflării adevărului – „zădărnicirea în mod direct sau indirect a aflării adevărului prin influențarea unor martori ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor de probă“ (lege5.ro) – sau în decizii despre „zădărnicirea înstrăinării unor terenuri“ (Monitorul Oficial nr. 437, 2003). Ca în multe alte cazuri, arhaismul s-a păstrat mai bine în româna din Republica Moldova, unde îl găsim şi în afara contextelor strict juridice: „Tiraspolul acuză Chişinăul de zădărnicirea exporturilor de fructe din regiunea transnistreană în Rusia“ (agora.md); „zădărnicirea omorului a fost posibilă datorită informației care a parvenit la poliție“ (diez.md).

Zădărnicire e un substantiv provenit din infinitivul lung al verbului a zădărnici, la rîndul său derivat din adjectivul zadarnic. Adjectivul e derivat din zadar, adverb şi substantiv care îşi are originea într-o sintagmă slavă (za daru „de dar“). Zadar e un cuvînt destul de vechi (atestat în secolul al XVII-lea); derivatele sale par totuşi să fi cunoscut o mare răspîndire mai tîrziu, Dicţionarul limbii române atestîndu-le masiv de‑abia în secolul al XIX-lea. Pînă atunci, zadar circula mai ales în locuţiunea în zadar („inutil, fără rezultat“), în limbajul religios, moral şi filosofic. De multe ori, în zadar era asociat cu locuţiunea în deşert, cele două formule fiind folosite pentru a întări retoric ideea inutilităţii: în Biblia de la Bucureşti (1688), de exemplu, apare formularea „Eghipteanii în deşărt şi în zadar vor folosi voao“ (Isaia 30, 7; într-o traducere modernă: „Ajutorul Egiptului nu este decît deşertăciune şi nimic“). Acelaşi procedeu al insistenţei apare la Cantemir, în Istoria ieroglifică: „firea ceva în zădar şi în deşert nu face“. Intensificarea prin sinonimie se va păstra şi în cazul cuvîntului zădărnicie, asociat cu deşertăciune: „O, zădărnicie şi deşertăciune!“ (Gorjan, traducerea din Halima).

Aceste asocieri au produs conotaţiile poetice şi filosofice ale cuvintelor din familia lexicală a lui zadar. Eminescu folosea intens locuţiunea în zadar, cuvintele zadarnic şi zădărnicie, pe care le regăsim în unele dintre poeziile sale foarte cunoscute, de exemplu în repetiţia anaforică din Scrisoarea III („În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, / Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare; / În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, / Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste“), în Melancolie („Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu“) sau în Glossă: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate“. Şi mai frecvente sînt cuvintele din familia lexicală a lui zadar în jurnalismul eminescian: „În zadar mai caută dar «Românul» a drapa escrocheria parlamentară prin consideraţiuni de înaltă politică“; „În şedinţa de ieri a Adunării guvernul, împreună cu prezidentul Camerii, a făcut o ultimă tentativă, zadarnică după părerea noastră, pentru a-şi recîştiga echilibrul pierdut“; „E o conspiraţie între guvern şi Cameră pentru a zădărnici în cestiunea aceasta, ca în toate celelalte, orice răspundere reală“; „zădărnicia risipei de puteri vii, cari se puteau întrebuinţa la ceva mai folositor“; „o continuă zădărnicire a tendinţelor revoluţionare ale partidului roşu“ etc. (articole din Timpul, 1879-1880, în Opere, volumele X şi XI). Dicţionarul lui Frédéric Damé, din 1893, înregistra întreaga familie lexicală, explicînd în detaliu termenul zădărnicire: „acţiunea de a face inutil, van, iluzoriu; acţiunea de a reduce la nimic, de a aneantiza“.

Dicţionarele noastre istorice nu atestă o carieră constantă a termenului zădărnicire, care pare să fi devenit termen juridic destul de tîrziu. Nu l-am găsit în amplele culegeri de legi publicate, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, de I.M. Bujoreanu. Apare însă, de exemplu, într-un Regulament poliţienesc din 1941 (publicat în Monitorul Oficial, nr. 166): „zădărnicirea începerii şi continuării unei infracţiuni grave“. Poate că păstrarea sa nu se datorează doar conservatorismului lingvistic, ci unei necesităţi. În Glosarul în care Laurian şi Massim izolau cuvintele de altă origine decît cea latină, verbul a zădărnici era explicat ca „a reduce la nemica, a împiedica o lucrare, a nimici, a anula“. În DEX, zădărnicirea este „acțiunea de a zădărnici și rezultatul ei“,  iar a zădărnici este definit ca „a face să nu se realizeze ceva; a pune piedici la ceva; a dejuca un plan, o uneltire etc.“.  Cuvîntul nu are sinonime perfecte şi este greu de înlocuit, mai ales în context juridic: împiedicare e un echivalent parţial prea slab, iar anulare, anihilare, aneantizare par desemnări prea puternice, nepotrivite contextului.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).