Zadarnicele chinuri ale dragostei epistemice

6 ianuarie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Aud mereu că arheologia completează informațiile oferite de sursele scrise și o să încerc să explic de ce această afirmație – foarte inofensivă, nu? – mă obligă la cusurgeală. N-ar trebui; îmi închipui că cei care folosesc formularea asta nu vor, de fapt, să spună altceva decît că ceea ce aflăm, să zicem, din viața lui Augustus scrisă de Suetonius despre lumea romană din vremea primului împărat este, pur și simplu, foarte diferit de informațiile pe care ni le dau despre această lume săpăturile arheologice din castrele romane de la Haltern, la 60 km est de Rin. Cu această formulare aș fi, de altfel, foarte împăcat. Cealaltă însă n-are cum să fie benignă pentru că trimite la o relație cu năbădăi între două științe.

Ideea „completării” între cele două surse – adesea însoțită de analogia nefericită a puzzle-ului – sugerează o compatibilitate fundamentală între informația din sursele scrise și cea din săpăturile arheologice. În realitate, ele sînt ca merele și perele sau, cu un termen din filozofia științei – introdus de Kuhn, căruia nu-i plăceau fructele – incomensurabile. Arheologia casei lui Shakespeare, oricît de interesante sînt pipele găsite în ea, nu compensează pierderea piesei lui Love’s Labour's Won.

Realitatea e că abia de pe la 1950 a început să fie pusă la îndoială ideea că arheologia e un fel de slujnică a istoriei, un furnizor amabil și prostuț de ilustrații ; cu alte cuvinte, acolo unde Vegetius vorbește despre scuturi, poftim un exemplu de scut găsit de băieții ăștia pe teren la Dura Europos. Pînă azi stereotipul cel mai stabil legat de arheologie zice că ea este o știință auxiliară a istoriei, un fel de bază de date cu poze de unde extragi ceva simpatic, pentru ca publicul să bage la cap mai ușor discursul solemn al istoriei. Gîndiți-vă la ultima carte pe care ați citit-o al cărei titlu începea cu Istoria… Pun pariu că ea se bazează pe izvoarele scrise, măiestrit analizate, contribuția arheologiei limitîndu-se la cîteva inscripții, o săbioară și fotografia mare a statuii lui Augustus de la Prima Porta – sau a altui lider blazat, de la caz la caz. Realitatea e că, din păcate, arheologii au prea multă istorie în cap, iar istoricii prea puțină arheologie.

Cu unele excepții. În anii ’20, Rostovțev scria o istorie socio-economică excepțională a Imperiului Roman, ce-i drept, încă dominată de sursele scrise, încorporînd însă și o cantitate imensă de material arheologic. Cu toate astea, o jumătate de secol mai tîrziu, Moses Finley se plîngea că între timp nu s-au mai făcut progrese în direcția asta, ba din contra. Un alt mare istoric al Greciei, Anthony Snodgrass, descria în anii ’80 o eroare tipică a arheologilor (the positivist fallacy): tendința de a echivala mecanic descoperirile arheologice semnificative cu ceea ce sursele scrise subliniază ca semnificativ. Cu alte cuvinte, găsești într-un sit arheologic un strat zdravăn de dărîmătură, îl interpretezi automat ca fiind produs de cutremurul din 363 d.Hr. În altă parte, stratul de cenușă e musai de la invazia cutrigurilor din 559 d.Hr. (sau cea doriană, cea cimeriană sau mai știu eu care), din același motive – pentru că despre ele ți-au împuiat capul sursele scrise. Realitatea este că, afară de situații excepționale, de obicei legate direct de marile centre de putere antică (cum ar fi distrugerile persane de pe Acropola din Atena), corelațiile între răscoalele și cutremurele din sursele scrise și urmele de distrugere găsite de arheologi în provincii sînt mai degrabă iluzorii. Între foarte puținii care au scris explicit și lucid pe această temă a fost Egon Schallmayer, care discuta situația din teritoriile romane de la vest de Rin. Acolo, explica neamțul, în secolele I-III d.Hr. sînt identificate arheologic multe niveluri substanțiale de distrugere, deși aflăm de puține războaie în sursele scrise, în vreme ce, pentru secolul IV și referitor la același teritoriu, sursele scrise vorbesc de nenumărate distrugeri, dar pe șantier constați că ele nu se reflectă în stratigrafie. Faptele din arheologie nu sînt aceleași cu faptele din izvoarele literare.

Una peste alta, uneori îți vine să faci numai arheologie preistorică, mai solidă metodologic, poate și din cauză că, deoarece se ocupă prin definiție de timpuri pentru care nu avem surse scrise, a trebuit, vrînd-nevrînd, să ia totul de la zero. Căci în arheologia clasică, atunci cînd spui că sursele arheologice le completează pe cele scrise, e ca și cum ai spune că, deși picturile lui Klimt de pe la 1900 de pe tavanul universității din Viena au fost distruse, golul poate fi umplut cu partitura Toscăi, cam tot de pe atunci, care, iată, ni s-a păstrat.

Iar noi, înainte de a căuta interdisciplinaritatea în dialogul între istorie și tehnicile de bălțare a cailor, poate n-ar fi rău să ne amintim că ea e chiar aici, la ușa noastră, în colaborarea între istorie și arheologie. Colaborarea asta părea prea banală, prea de la sine înțeleasă ca să merite să fie considerată interdisciplinaritate. De fapt, între cele două științe există dificultăți reale de transfer și armonizare a cunoștințelor. Ce baftă!

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Sursa foto: Britannica

Mai multe