Wimbledon versus ATP & WTA?

Sînt multe lucrurile rele, oribile, în războiul de alături, dar nenorocirea pornită de ruşi are măcar meritul de a fi trimis la gunoi cîteva bla-bla-uri care altfel se tot împuţeau pe lîngă noi. În cazul întrebării de mai sus pocneşte ca un balon de Hubba Bubba teoria „sportul nu face politică”. Ohoo, face, şi încă la greu! Observaţie: există şi reciproca, de domeniul wishful thinking: „Politicul n-ar trebui să se implice în sport”. Ei, vezi să nu! Subiectul e următorul: după ce Wimbledon a anunţat că nu va primi jucători şi jucătoare din Rusia şi Belarus, cele două mari organizaţii ale tenisului, în dezacord, au decis să nu ofere puncte participanţilor. Cum ar veni, să joace pe degeaba din perspectiva clasamentelor mondiale. Povestea are şi latura ei tristo-comică: Djokovic, sîrbul mare apărător al amicilor ruşi, va pierde locul 1 mondial. Declaraţii amare au fost făcute de toate părţile. WTA şi ATP au spus că a interzice sportivi (chestie care nu implică ţările lor, deja puse pe tuşă de toată lumea) încalcă principiul nediscriminării pe bază de naţionalitate. All England Lawn Tennis Club a răspuns că „nu dorim să acceptăm ca de succesul sau participarea la Wimbledon să beneficieze maşina de propagandă a regimului din Rusia, care, prin controlul strict al presei de stat, e recunoscută a folosi victoriile sportive pentru a susţine un narativ al triumfului în faţa poporului rus”. Cu toţii sînt dezamăgiţi, dar se păstrează pe poziţii. Bani, da, puncte, nu. Marele turneu englez e singurul care, pînă acum, a anunţat o astfel de interdicţie. Roland Garros se va face, tipic franţuzeşte, că duhoarea ambivalenţei miroase a trandafiri. E interesant ce vor decide mai-marii US Open. Tabloul ar fi de poanta secolului dacă n-am vorbi despre un război criminal. În vreme ce miliarde de dolari sub forma tuturor armelor imaginabile zboară către ucraineni ca să ucidă ruşi, reprezentanţii ruşilor zboară invers pentru a fi aplaudaţi în arenă de americani. Căci, vor, nu vor, Medvedev şi Rublev, Sabalenka şi Kasatkina îşi reprezintă regimurile aşa cum Nadia îl reprezenta pe Ceauşescu. Poate că nu aduc „calde mulţumiri” tovarăşului Putin, dar nici nu îndrăznesc – ori nu vor – să spună că sînt pe afişul sportiv al unui regim terorist. Situaţia lor nu e de invidiat, deşi ei, mai ales ei, cei mari şi bogaţi, au mereu la îndemînă varianta extrem de neplăcută, dar morală de a emigra şi a spune mai apoi ce gîndesc, inclusiv despre propaganda ucraineană, dacă vor, nu doar despre cea rusă. Ar fi perfect credibili şi ar decredibiliza puterea politică a unui stat decis să ne întoarcă pe toţi în cea mai rea istorie. Pînă la urmă, ce zic englezii? Fraţilor, ne-am angajat într-un război total de izolare a unui ucigaş şi de sprijinire a celor care îl combat. Ori sîntem coerenţi, ori avem o problemă. Ce uită ei e că marele sport mondial aşa a supravieţuit, cu compromisuri faţă de Adolf, Fidel, Nicolae, Kim, Augusto, Mao şi alţi mari iubitori de campioni. O, da, sportul a făcut dintotdeauna politică! Politica struţului îndeosebi.