"Wilderizarea" Olandei, "lepenizarea" Europei

25 aprilie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Întrebaţi despre şansele reale ale României şi Bulgariei de a fi primite în spaţiul Schengen, anumiţi diplomaţi europeni răspundeau direct şi, aparent, fără speranţă pentru noi: „Aşteptaţi să cadă guvernul din Olanda, după aceea, mai vedem!“.

Într-adevăr, actul politic aflat la baza coaliţiei liberal-conservatoare de la Haga, susţinută în parlament de Partidul Libertăţii, populist şi antieuropean, stabileşte că, pe timpul mandatului actualului cabinet, Olanda se va opune oricărei extinderi a spaţiului Schengen. Această prevedere atît de categorică fusese, probabil, una dintre condiţiile puse de Partidul Libertăţii pentru a asigura susţinerea coaliţiei, altfel minoritare.

Noroc că acest guvern olandez nu datează decît din octombrie 2010. Ce s-ar fi întîmplat dacă o asemenea construcţie politică ar fi exercitat puterea în timpul cînd România se pregătea să semneze Tratatul de Aderare, în a doua parte a lui 2004 nici nu este greu să ne imaginăm. Oricum, şi fără Partidul Libertăţii susţinător al guvernului, Olanda a încercat atunci, pe ultimii metri, blocarea Tratatului.

Cînd sînt întrebaţi despre România, europarlamentarii Partidului Libertăţii spun şi astăzi că locul ei nu se află în Uniunea Europeană. Şi că primirea României a fost o greşeală care nu se va mai repeta în cazul Acordului Schengen.

Iată însă că, la începutul acestei săptămîni, premierul Mark Rutte a prezentat reginei Olandei demisia cabinetului său. Motivul nu este legat de chestiunea Schengen şi nici de vreun subiect sensibil al relaţiilor europene, acolo unde Partidul Libertăţii, al lui Geert Wilders, are idei puţine, dar ferme: fără monedă unică, fără solidaritate cu flancul sudic, fără graniţe deschise, fără drept de muncă pentru cetăţenii din Est.

Guvernul Mark Rutte a căzut fiindcă nu a reuşit să negocieze cu Partidul Libertăţii măsurile menite să reducă deficitul intern al Olandei – măsurile de austeritate, adică. Este, desigur, un lucru curios cum de un partid declarat de dreapta, ai cărui lideri nu conteneau, de pildă, să-i numească pe greci nişte leneşi incapabili să se reformeze, ajunge la rîndu-i să adopte un comportament de stînga.

Bineînţeles, Geert Wilders a ţinut-o pe-a lui: măsurile de austeritate sînt cauzate de apartenenţa Olandei la euro şi, în general, la Uniunea Europeană.

Acum, odată cu demisia guvernului, primul pas în direcţia alegerilor anticipate a fost făcut. Şi este interesant de urmărit cine va avea cîştig de cauză: liberalii şi conservatorii, aflaţi la putere? Opoziţia de centru-stînga? Sau, mai degrabă, micul partid populist şi antieuropean, a cărui decizie de a nu susţine măsurile de austeritate a dus la căderea guvernului? Nu cumva Geert Wilders îşi va întări poziţia de powerplay pe scena politică?

Este interesant de urmărit dacă Partidul Libertăţii va deveni ţinta atacurilor foştilor aliaţi din coaliţie, din cauză că a dus la destabilizarea situaţiei – dobînzile pentru împrumuturile Olandei deja au crescut pe pieţele financiare. Sau dacă nu cumva foştii aliaţi vor gîndi în termeni de realpolitik şi îl vor proteja pe Wilders, cu gîndul unei viitoare colaborări.

Un lucru este cert: Partidul Libertăţii a dat o lecţie despre cum un mic partid de extremă poate ţine în şah un guvern al dreptei tradiţionale, cum poate impune agenda şi, eventual, cum poate trage cîştig electoral, în cele din urmă. Şi toate acestea, fără a-şi fi asumat, vreo secundă, cu adevărat, răspunderea guvernării!

Să aruncăm acum o privire şi spre Franţa. Presa europeană se grăbeşte să spună că doar o minune îl mai poate salva pe Sarkozy. Şi odată cu aceasta, comentatorii încep să ia în calcul o schimbare a direcţiei din care bate vîntul politic în Europa.

Dar ce fel de schimbare? Să privim la temele circulate în dezbatarea electorală din Franţa: protecţionism, teama de imigraţie, permisiunea de a renegocia Tratatul de stabilitate fiscală. Şi parteneriatul cu Germania este pus la încercare, prin propunerea de revizuire a rolului Băncii Centrale Europene, o idee susţinută de ambii candidaţi calificaţi în turul al doilea, dar respinsă la Berlin. A mai fost propusă, de către Nicolas Sarkozy, şi revizuirea Tratatului Schengen, prin înăsprirea controalelor la frontierele externe şi acordarea către state – şi nu către Comisia de la Bruxelles – a dreptului de a decide asupra reintroducerii controalelor la graniţele interne.

A fost una dintre cele mai antieuropene dezbateri electorale din Franţa, candidaţii intuind că vor fi aleşi nu pentru ceea ce ei propun în favoarea proiectului european, ci pentru vehemenţa cu care se pronunţă împotriva acestuia.

Se spune că primul tur al alegerilor l-a avut drept cîştigător pe socialistul François Hollande. Dar, moralmente, confruntarea a fost adjudecată de cel de-al treilea clasat, Marine Le Pen. Discursul ei a contaminat, pur şi simplu, dezbaterea premergătoare alegerilor. De unde şi scorul istoric realizat de liderul Frontului Naţional, aproape 20 de procente.

Ce se va întîmpla acum?

În turul al doilea, candidatul socialist François Hollande nu are altă şansă decît de a continua prestaţia care i-a adus succesul pînă acum. Nimeni nu aşteaptă mari surprize din partea lui. Pentru Nicolas Sarkozy însă, unica şansă de a recupera este să-i curteze şi mai puternic pe alegătorii extremei drepte, pe care să-i convingă să vină la vot, în ideea că el va aplica, în cea mai mare parte, ideile lui Marine Le Pen. Şansa lui Sarkozy este să se „lepenizeze“ şi mai mult.

Cu ce consecinţe, asupra Franţei şi a Europei, vom vedea.

Nu demult, într-un interviu acordat presei germane, premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker îi caracteriza pe liderii actuali ai Europei ca pe nişte „pragmatici lipsiţi de talent“, nedemni de proiectele predecesorilor. Evoluţiile din Olanda şi Franţa par să-i dea dreptate.     

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.

Mai multe