Wikileaks.org

9 decembrie 2010   PE CE LUME TRĂIM

Ceea ce face deja faimosul website Wikileaks.org poate fi socotit un scandal imens sau o revoluţie informaţională în desfăşurare sau, dintr-o calmă perspectivă dilematică pe care o prefer, o provocare fără precedent la adresa democraţiei şi a unuia dintre cele mai importante produse democratice: jurnalismul liber. 

Despre scandal, scrie toată lumea. E savuros să vezi ce informaţii primesc liderii politici ai planetei unii despre ceilalţi. La un alt nivel, este extrem de interesant să vezi, de pildă, cum ţări arabe aşteaptă ca Statele Unite sau chiar Israelul să reprime programul nuclear iranian sau să vezi cum, la o adică, China şi-ar lua mîna protectoare de pe Coreea de Nord, favorizînd o reunificare în peninsula coreeană sub conducerea regimului de la Seul. Nu în ultimul rînd, acest tsunami de dezvăluiri al celor de la Wikileaks.org dă apă la moară tuturor părţilor – antiamericanii vor găsi motive în plus pentru a se consolida în aversiunea lor, în vreme ce proamericanii cer măsuri încă şi mai dure de control şi ordine, socotind inadmisibilă scurgerea atîtor documente (250.000 de comunicări diplomatice, dintre care peste 10.000 sînt clasificate drept „secret“). Dar dincolo de toate acestea, mi se pare încă şi mai interesant de discutat gestul în sine al lui Julian Assange – fondatorul lui Wikileaks.org – mai ales că avem la dispoziţie şi amplele lui explicaţii în privinţa sensului şi scopului acţiunilor sale. 

În iulie 2010, invitat fiind la şcoala de vară a Centrului pentru Jurnalismul de Investigaţie de la Londra, Assange a afirmat principiul deplinei libertăţi a presei, criticînd instituţiile de media mainstream din două motive. Primul, o anumită superficialitate în analiza cazurilor, generată de valul imens de informaţii aflate pe piaţă, în legătură cu orice, şi al doilea, o anumită cenzură impusă de limitele spaţiului  editorial. Folosind Internetul, Wikileaks.org elimină constrîngerea de spaţiu şi, în consecinţă, pune la dispoziţia celor care fac analize cît mai multă informaţie, aşteptînd profunzime şi apropiere de adevăr. În viziunea lui Assange, Wikileaks.org foloseşte fără limite sursele prime de informaţie şi, punîndu-le la dispoziţie integral, devine „prima instituţie de presă liberă din istorie“. Acum cîteva zile, într-un interviu acordat revistei Time, Assange reiterează speranţa sa că ceea ce Wikileaks.org furnizează publicului va produce multe analize pertinente, în cunoştinţă de cauză, mai ales în spaţiul complet necenzurat al blogurilor. În declaraţii acordate altor publicaţii (The Guardian, The New Yorker etc.), Assange spune că Wikileaks.org face „jurnalism ştiinţific“. Pentru Assange, jurnalismul trebuie să fie făcut aşa cum oamenii de ştiinţă practică comunicarea în revistele lor de profil. Întîi faptele, toate faptele descoperite, prezentate „nud“, amplu şi obiectiv, fără intervenţii şi amputări. Asta este menirea jurnalistului. Alţii trag concluziile, fac analize şi emit verdicte. Nu mă pot opri să zîmbesc gîndind cum arată presa noastră, văzută prin prisma acestui obiectivism radical propus de Assange. Dar asta este o altă poveste. 

Cu alte cuvinte, Assange crede că lumea informaţiilor trebuie complet deschisă şi simte că Internetul este instrumentul cel mai potrivit pentru acest demers. Mai mult, Internetul impune această transparenţă totală. Cred că Assange vrea o lume fără secrete şi asta, mărturisesc imediat, mă cam sperie. Dacă puterile totalitare, abuzive şi, la limită, criminale – cum crede Assange că este America zilelor noastre – se bazează întotdeauna pe secretizări tot mai ample, logica ar spune că operaţiunea inversă, de transparentizare, trebuie să fie radicală, tocmai pentru a opri avansul totalitarismului. Numai că logica pură duce la excese absurde. Aşa cum ocultarea arbitrară, excesivă naşte monştri, deschiderea absolută, fără nici o rigoare, produce mai mult rău decît bine. Într-o recentă intervenţie, secretarul de stat Hillary Clinton spunea că, în orice activitate instituţională, oamenii comunică între ei inclusiv într-o manieră discretă şi că siguranţa discreţiei acestei comunicări este temeiul bunei funcţionări a instituţiei. Îi dau dreptate. Referitor la acelaşi subiect, fostul preşedinte Ion Iliescu spunea că diplomaţii români comunică sobru şi echilibrat, inclusiv în mesajele secretizate, ca şi cum ar avea impresia că, la un moment dat, aceste mesaje vor deveni publice. Din mica mea experienţă, confirm spusele dlui Iliescu. Între o comunicare dezinhibată, bazată pe convingerea că ceea ce este discret rămîne discret, şi o comunicare reticentă, bazată pe convingerea că ceea ce este acum discret poate deveni oricînd public, ce ar fi înţelept să aleagă un decident politic precum şeful unui serviciu diplomatic, asumînd că este un sincer susţinător al democraţiei şi libertăţii? 

Cum spuneam, ceea ce face Wikileaks.org nu este doar o provocare aruncată jurnalismului, ci şi democraţiei şi libertăţii noastre. A fi liber înseamnă a şti – asta este dincolo de orice îndoială. Pe de altă parte, libertatea oricui presupune siguranţa spaţiului comunicaţional. Nu sînt deloc liber dacă ştiu că ceea ce aleg să spun discret, chiar făcîndu-mi datoria de a informa, poate ajunge, imediat, în spaţiul public. Cum subiectul e vast şi – vorba unui personaj din filmele lui Caranfil – are multe aspecte, voi reveni.

Mai multe