Weekend la Washington

25 noiembrie 2008   PE CE LUME TRĂIM

Criza economică a dat un brînci şi a scos din inerţie organismele de decizie internaţionale: preşedinţi şi prim-miniştri din ţările bogate, dar şi din cele care se pregătesc să devină bogate, lideri ai politicii mondiale, dar şi şefi de stat fără pretenţii la asemenea roluri s-au adunat la sfîrşitul săptămînii trecute (în timp ce Bursele erau închise) la Washington, pentru a adopta soluţii comune în faţa catastrofei economice. Ţările reprezentate la Washington în week-end-ul trecut reprezintă 90% din produsul intern brut mondial. S-a vorbit despre un al doilea Bretton Woods, localitatea unde, în 1944, s-au stabilit regulile sistemului finanţelor globale înfiinţîndu-se Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Ca întotdeauna, vorbele o iau înaintea faptelor: Bretton Woods a fost pregătit timp de doi ani de miniştri de Finanţe şi construcţia tehnică elaborată atunci nu poate fi înlocuită de discursurile ţinute timp de două zile în perspectiva falimentului. Aşa cum se temea revista The Economist, "vor fi greu de evitat platitudinile şi ipocrizia". Totuşi, întîlnirea este considerată importantă, nu atît prin deciziile luate, cît prin discuţia lucidă asupra efectelor globalizării, fenomen inevitabil, dar spre deosebire de tsunami, posibil de reglementat. Nu s-a putut elabora un set de măsuri fiscale coordonate, dar s-a promis că nu se vor adopta măsuri de restricţionare a comerţului şi investiţiilor externe. S-au mai promis şi contribuţii în plus la FMI, care şi-a asumat sarcina de a salva finanţele unor ţări în criză: într-o licitaţie a generozităţii, Japonia a promis 100 de miliarde de dolari. În perspectiva adîncirii crizei şi a efectelor ei imprevizibile, fiecare ţară e tentată să ia propriile decizii, în interesul propriilor cetăţeni (sau al unora dintre cetăţeni, cei mai cu influenţă), fără să ţină seama de efectele asupra partenerilor pe care pînă ieri îi ademenea. E dificil de pus în acord sistemul financiar internaţional, expresie a pieţelor globale de capital, cu cerinţele suveranităţii naţionale. Necesitatea unor reguli comune este evidentă cînd fiecare ţară adoptă în grabă măsuri a căror undă de şoc se propagă foarte departe de centrul cutremurului. La Washington, nici un lider nu s-a arătat dispus să cedeze prerogative ale suveranităţii naţionale unui "regulator global". Dar nici o ţară, atît din cele prezente la Washington, cît şi din cele absente nu se poate descurca de una singură, în afara unui mediu prietenos şi disponibil. Desigur, premisele şi rezultatele conferinţei au fost marcate şi de situaţiile personale ale liderilor, şi de climatul politic din ţările prezente. Ce angajamente plauzibile îşi mai poate lua George Bush jr., cînd mai are de stat două luni la Casa Albă? Cît de mult se poate conta pe vocea comună a Uniunii Europene, cînd Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, şi Gordon Brown, prim-ministrul Marii Britanii, se laudă fiecare că el şi numai el a avut ideea acestui summit? Bush jr. insistă asupra necesităţii conservării regulilor de bază ale pieţei libere ("pentru ca reglementarea să fie eficientă, ea nu trebuie să înăbuşe inovaţia şi să încurajeze extinderea comerţului cu produsele şi serviciile financiare"), europenii cer dispoziţii precise şi controale severe. Din aceste tensiuni n-a putut ieşi decît un document moderat, fără idei mari, revoluţionare, conţinînd însă proiectul unor reforme realiste. Sînt paşi care ar putea promite un viitor mai puţin accidentat, dar prezentul este încă ameninţat de consecinţele falimentului pornit de la creditele insolvabile ale proprietarilor de case din Statele Unite şi după valuri distructive în cabinetele marii finanţe, nu s-a oprit în pragul cocioabelor din lumea întreagă. Poate că planul construcţiei unei case noi n-ar trebui finalizat atîta timp cît cad cărămizi din cea veche. Unora le cad cărămizile în cap, alţii îşi păzesc porţelanurile.

Mai multe