Vulnerabilitatea are ceva fermecător în ea
Scriu acest articol în ultima zi a anului 2021, deși el va fi primul pe care-l voi publica în anul 2022. Ultimul articol al unui an este oarecum greu de scris. Vrînd-nevrînd, o dai spre bilanțuri, pentru că așa te duce inima. Un bilanț al anului, din perspectivă sistemică, am făcut deja, într-un articol scris la două mîini, cu Monica Halaszi, pe platforma Scoala9.ro, așa că acum sînt tentat mai degrabă spre o sinteză mai personală. Mai mult despre experiența mea de scriere, în calitate de livrator săptămînal de text, și despre alte cîteva revelații.
Un principiu pe care mi l-am stabilit încă de la primul articol scris în Dilema veche a fost să nu răspund niciodată la comentariile pe care alți cititori le vor pune la articole. De ce? Pentru că riscul de a ajunge într-un abis al controverselor și poate chiar al invectivelor, al injuriilor, al furiei și al agresivității este enorm. În fond, ce am de spus, spun în articole.
Nu există aproape nici un text la care toată lumea să reacționeze pozitiv. Întotdeauna vor exista oameni care vor fi împotriva ideilor tale. N-am nici o problemă cu ei. Diversitatea opiniilor mă bucură, pentru că îmi face loc și mie să exist. Ceea ce am descoperit este că oamenii nu fac diferență între fapte și opinii, că cer adevăr crezînd că ei îl dețin, atunci cînd totul se învîrte de fapt în jurul unor percepții subiective. Eu nu fac jurnalism de investigație, scriu articole de opinie, chiar dacă observaționalul este instrumentul meu de măsură.
Cu ce-am crescut eu în acest an? Am încercat să fac o analiză a acestei creșteri, dacă există sau dacă nu există. M-am observat cît am putut de atent. Cu siguranță, ceea ce mi s-a consolidat este convingerea că educația prezentului și a viitorului, atît cît îl putem scruta, trebuie să se așeze mai stabil și mai ferm în paradigma curriculară a dezvoltării personale. Majoritatea articolelor pe care le-am scris în 2021 au atins cel puțin tangențial această problemă. Și am auzit de nenumărate ori că mi se atrage atenția asupra faptului că nu poți ajunge la competențe ce țin de această paradigmă fără să ai la bază cunoaștere, informație. Firește, niciodată nu am susținut că s-ar putea. Pe de altă parte, și cunoașterea în sine este un construct. Cît și ce trebuie să cunoaștem și în ce ambalaj mentalitar și ideologic îmbrăcăm această cunoaștere? Cultura în sine este o convenție, iar educația instituționalizată se bazează pe o selecție a acumulărilor culturale și științifice. Dacă în privința celor științifice poate că doza de obiectivitate a selecției este mai plauzibilă, în ceea ce privește cultura umanistă, lucrurile sînt mai fluide. Evoluția culturală este în sine bazată pe convenții, valorile culturale se validează contextual și se pot schimba, după cum și interpretarea lor poate cunoaște modificări paradigmatice în funcție de schimbările de percepție pe care spiritul veacului, ca să îl amintesc pe Lovinescu, le generează.
Ei bine, nu cred, așadar, că e cazul să mă justific în fața cuiva care îmi atrage atenția că în spatele competențelor ce țin de o paradigmă curriculară trebuie să se afle cunoștințele. E de la sine înțeles acest lucru. Și mă bazez pe ceea ce indică Recomandarea Consiliului Europei din 22 mai 2018 privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții: „Competențele-cheie sînt acele competențe de care au nevoie toți cetățenii pentru împlinirea și dezvoltarea personală, ocuparea unui loc de muncă, incluziune socială, un stil de viață durabil, o viață de succes în cadrul unor societăți pașnice, o gestionare a vieții care ține seama de aspecte legate de sănătate și cetățenie activă”. Mă interesează, deci, cum selectăm cunoștințele și ce înveliș de semnificații și de interpretări mijlocim să ajungă prin ele înspre elevi, înspre copiii noștri, pentru ca ele să îi ajute să ajungă la obiectivele menționate în documentul european.
Nu este prima dată cînd o spun. Văd axa modelului curricular al dezvoltării personale cu trei componente aflate în relație de interacțiune progresivă: cunoaștere, autocunoaștere și acțiune pozitivă asupra sinelui. Un parcurs acțional dublu orientat, pe de o parte spre dezvoltarea intelectuală centrată pe procese cognitive și acumulare de informație (conținuturi), pe structurarea competenței de a ști să înveți, dar și pe metacogniție, pe înțelegerea sinelui și a prejudecăților (credințelor limitative), de acceptare a propriilor emoții și sentimente, de identificare a limitelor personale și de dezvoltare a abilităților personale, cu asumarea a ceea ce înseamnă să fii om, cu manifestarea responsabilității, cu empatie față de sine și față de ceilalți și pe dezvoltarea morală. Și ca să mă refer, în final, aplicat, la domeniul specialității mele, cred că demersul educațional trebuie să urmărească, prin intermediul textelor de diverse tipuri, formarea unor mecanisme psihologice suportive în dezvoltarea personală (încrederea în sine, asumarea creatoare, curajul, echilibrul etc.), observarea unora de apărare, dar cu potențial angoasant (insecuritatea, rușinea, lipsa de autenticitate, frica etc.) și dezvoltarea unor abilități de reziliență în raport cu propriile reacții emoționale și cu reacțiile celor din jur (vulnerabilitatea, curajul eșecului, acceptarea propriilor imperfecțiuni, evitarea autopedepsirii etc.).
Cred că cel mai mare cîștig al anului care se încheie (se va fi-ncheiat cînd veți citi aceste rînduri) este, pentru mine, că nu mă mai sfiesc să vorbesc despre slăbiciuni, vulnerabilități, emoții și sentimente. Că am înțeles mai clar faptul că vulnerabilitatea are ceva fermecător în ea și că manifestarea ei are darul unei intimități aparte.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.