Voi știți formula permanganatului de potasiu?

Prin clasa a VII-a trebuie să fi fost. Căci nu mai eram atît de mici încît să nu ne ducă mintea la astfel de prostii, dar nici destul de mari încît să ni se pară prea infantilă o astfel de joacă. Deci anii ’80 ai copilăriei mele, într-o școală de centru a orașului Cluj. Nu mai țin minte care dintre colegi a venit cu descoperirea și cu substanța la el. Stelică? Dan? Adam? Care să fi fost? Adusese pliculețul magic, pe care pretindea că l-a cumpărat fără probleme de la farmacie.

Aveam pe vremea aceea o profesoară de chimie și de fizică mai temută decît toți ceilalți profesori. Probabil că dificultatea materiei sale contribuia la această aură, dar nu era singurul motiv. Așa era ea, o profesoară severă din cale-afară, la orele căreia nu se auzea nici musca. Puteai fi oricît de bun la materia ei, oricînd te putea prinde cu ceva care să-ți șubrezească statutul, încrederea în sine și, mai ales, media. 

Ei bine, pliculețul cu pricina conținea o substanță specială. Colegul care o adusese ne-a informat că micile cristale violacee, odată inhalate pe nas, ne vor provoca strănuturi de nestăpînit. Nu-mi dau seama ce efect ulterior speram să obținem. Să fim lăsați de la ore acasă, pe motiv de boală? Sau voiam doar să experimentăm, așa cum o fac copiii, fără gîndul la consecințe precise? Am inhalat cristale mai mulți din clasă, în pauză, și s-a produs, în următoarele minute, un adevărat cutremur. Pentru că întreaga școală vuia de strănuturile noastre de neoprit, dublate de sînge curs din nas. Se creaseră un adevărat haos și o panică generalizată. Praful de strănutat era, în termeni științifici, permanganat de potasiu. 

Nu mai țin minte exact cum s-au liniștit lucrurile în pauză sau dacă a durat mai mult, dar în aceeași zi am avut și oră de chimie. La intrarea doamnei în clasă, ca de obicei, dar parcă mai ceva, liniștea era mormîntală. Plutea un zvon deja, legat de o pedeapsă pe care doamna ne-o va administra. S-a așezat la catedră, fără să scoată un cuvînt. A început să strige catalogul și, în timp ce fiecare dintre noi răspundea „Prezent!“, cu inima cît un purice, de teamă să nu fie scos la răspuns, unul dintre colegi a început să strănute din nou. Poate era efectul întîrziat al cristalelor violacee, poate doar își ștersese nasul cu degetele pe care rămăseseră încă urme din substanța buclucașă. Eram încremeniți cu toții. Doamna s-a oprit din strigat catalogul, a așteptat să se liniștească strănuturile, apoi s-a ridicat și a scris pe tablă numele substanței: permanganat de potasiu. Rînd pe rînd ne-a invitat la tablă, cerîndu-ne să-i scriem formula. Bineînțeles, nimeni nu o știa. Bineînțeles, am luat toți (sau să fi scăpat cineva?) nota 2. 

De ce mi-am amintit de acest episod? Pentru că am citit zilele acestea un articol despre un studiu de pedagogie școlară, realizat de dr. Ludwig Haag de la Universitatea din Bayreuth și prof. dr. Thomas Götz de la Universitatea din Viena. 

Scena descrisă de mine este doar un exemplu, poate ceva mai pitoresc decît celebrele situații în care profesorul, după intrarea în clasă sau poate pe la mijlocul orei sau la sfîrșitul ei, rostește celebrul: „Scoateți o foaie de hîrtie!“. De multe ori am trăit și eu situația respectivă ca elev și, de ce să nu recunosc, mi s-a întîmplat să și rostesc în fața unor clase celebrele cuvinte. 

Cei doi cercetători amintiți, pe baza studiului efectuat pe un eșantion de elevi, avansează ideea că evaluările inopinate sînt un factor generator de anxietate și nu reprezintă un mijloc cu eficiență reală în atingerea obiectivelor educaționale. 

Am citit o serie de comentarii care contestă rezultatele studiului. Sau le relativizează. Școala românească este încă tributară, pe alocuri, unor astfel de metode de impunere a autorității sau de așa-zisă motivare pentru studiu permanent. Și, nu în ultimul rînd, de pedeapsă. Dacă profesorul este nemulțumit de o atitudine sau de o reacție a unui elev sau a unui grup de elevi administrează pe loc, drept pedeapsă, o evaluare, fie orală, fie scrisă. 

Personal, cred că cei doi cercetători au dreptate. Pentru situații ca aceea cu utilizarea prafului de strănutat sîntem datori, ca profesori și ca sistem, să avem alte metode de educare. În schimb, evaluarea trebuie să aibă rolul și locul ei bine determinate în angrenajul procesului educațional. Or, acest rol este de măsurare a unui progres eșalonat și de reglare a procesului pentru a se remedia minusurile sale. 

În fond, nici la facultate nu se dau evaluări inopinate, ele au locul bine stabilit în timpul sesiunilor, așa că nu văd de ce elevii, mai mici ca vîrstă și mai fragili ca dezvoltare emoțională și cognitivă, ar trebui să fie supuși unor evaluări mai arbitrare. 

Evaluarea nu trebuie percepută ca stres din perspectiva evaluaților, ci ca responsabilitate. De aceea, a ști că după anumite etape de studiu va trebui să faci dovada măsurii în care ai acumulat informație și ți-ai format competențe este firesc. Iar din perspectiva profesorului, a dovedi că poți să-l prinzi pe elev cu goluri sau cu minusuri, prin evaluări inopinate, înseamnă a nu-ți respecta nici tu obiectivele, care nu sînt de evidențiere a capacității tale de a pedepsi sau a demonstrării faptului că poți să-l prinzi pe elev în ofsaid, ci de a reuși să îl ajuți să evolueze și să progreseze, respectiv de a măsura obiectiv aceste reușite. Nu să îi demonstrezi că tu știi formula KMnO₄, iar el nu o știe, ci să afli dacă a reușit să o știe după ce i-ai spus-o și l-ai pus în contexte de utilizare a ei.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.