Vocația dezinformării

Nu, nu mă voi referi la politică. Aici, se știe, dezinformarea, manipularea și minciuna au devenit mod de viață. Bieții noștri politicieni au picat în capacana definită, cu secole în urmă, de filozofii antici: cine minte sîrguincios nu va mai fi crezut atunci cînd spune adevărul. Așa și ei: dacă se întîmplă să mai fie și cinstiți din cînd în cînd, siliți, desigur, de împrejurări, nimeni nu le acordă măcar umbra minimei credibilități. Se pare că, din cauza înclinației sale irepresibile către înșelătorie, această meserie – i.e. de politician – a fost compromisă pretutindeni în lume și, cu precădere, în România ultimilor ani. Prin urmare, veți întreba, la ce te referi, domnule, aducînd vorba, atît de abrupt, despre „dezinformare”? Voi răspunde direct că mă refer la ceva mult mai grav, poate, decît „dezinformarea politică”, și anume la „dezinformarea mediatică”. Sînt un om suficient de bătrîn pentru a putea creiona, empiric, o imagine coerentă asupra a ceea ce s-a întîmplat, pe meleagurile moldo-vlahe, în patru decenii de istorie. Am trăit douăzeci și unu de ani în comunismul ceaușist și, pînă în prezent, încă vreo douăzeci și șapte în capitalismul „de tranziție”.

Am căderea să observ așadar, cu obiectivitate, cel puțin un lucru petrecut în intervalul menționat. În 1989, dintr-o societate închisă, sălbăticită și îndobitocită („nostalgicii” care nu au cunoscut-o să se abțină de la fantasmagorii ideologice, iar cei care au cunoscut-o să depășească faza – firească, altfel – a idealizării/ficționalizării trecutului și să încerce să-și amintească detaliile suferințelor zilnice din acele vremuri), românii au pătruns într-o lume liberă, ce și-a arătat și ea, nu avem cum să negăm, foarte repede, partea urîtă. Totuși, în multitudinea de mizerii aduse, inevitabil, de struțocămila capitalisto-comunistă, am fost întotdeauna tentat să localizez și un aspect pozitiv: libertatea presei. În anii ’90, ori de cîte ori îmi auzeam apropiații plîngîndu-se de deficiențele noului sistem, eu mă erijam în „vocea optimistă” a grupusculului, evidențiind minunatele avantaje ale libertății de expresie și, atenție, de informare. Eram convins (mea culpa – naivitățile vîrstei nu m-au iertat) că, pe termen lung, mass-media va salva România, tocmai datorită libertății atît de neașteptat cîștigate. Avea să se manifeste, speram, ca stindard al reinventării neamului.

Ironic și tragic totodată, astăzi am ajuns să bănuiesc faptul că, tehnic vorbind, cu încă puțin efort, mass-media va reuși să pună patria, definitiv, la pămînt. Găsim, din fericire, și excepții. Le-am discutat cu alte ocazii. Acum mă interesează valul (tsunami-ul, mai corect zis) de presă autohtonă care și-a făcut din dezinformare (paradoxal, nu-i așa, dacă ne gîndim la însăși menirea sa istorică?) un nutrient principal. După ce am ieșit din administrația academică, am avut răgazul să urmăresc spectacolul știrilor băștinașe. Atît scrise, cît și audiovizuale. Mărturisesc că sînt îngrozit. Nu mi-am imaginat că situația ar putea degenera așa dramatic (sau „așa epic”, cum spun, mai nou, chiar bravii noștri realizatori de telejurnale). Efortul obținerii și transmiterii informației adecvate (corecte, nepărtinitoare, de interes public), principiu deontologic esențial în munca jurnalistică, reprezintă, pentru ziariștii actuali (mai ales din televiziuni), o chestiune opțională, dacă nu, de-a dreptul, un moft. Un episod (politic, juridic, internațional, cetățenesc, social, economic, academic ori cultural) capătă – și nu exagerez deloc – tot atîtea variante cîte jurnale de știri există.

Zapping-ul pe canalele de profil românești te poate de aceea bulversa. Participanții la un protest, de pildă, variază, în funcție de jurnalul ales, de la cîteva sute la cîteva zeci de mii. Declarația vreunui lider „se mișcă” de la două fraze (trunchiate și ele) la ditamai paragraful (diferență ce justifică ulterior vinovăția sau, dimpotrivă, nevinovăția lui). Vîrsta unei persoane (agresor ori victimă) se schimbă, de la treizeci la șaizeci de ani (de unde și apelativele specifice fiecărui canal – „tînărul” și, respectiv, „bătrînul”). În fine, pînă și datele unor evenimente diferă de la jurnalist la jurnalist... Culmea contradicției în informare însă am experimentat-o pe același canal, în același buletin de știri, în relatarea aceleiași prezentatoare. Se vorbea acolo despre extremismul limbajului incorect politic pe rețelele sociale. Crainica cita un fragment de pe Facebook, unde un individ ar fi scris: „Atenție, în zona X, o cioară iese dintr-o mașină cu un pistol, amenințîndu-vă că vă face sită!”. Numai că textul reprodus pe ecran era altfel: „Atenție, în zona Y, un borac (sic!) se dă jos de pe o motocicletă, cu o pușcă în mînă, spunîndu-vă că vă găurește”.

Mă tem, în concluzie, să nu se fi oprit roata istoriei: șansa omului de presă, ivită sublim odinioară, s-a transformat peste noapte, complet nemeritat, în realitatea boracului de tabloid.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.