Vizaviul şi vizaveaua

13 noiembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Prin anii ’90, mai mulţi lingvişti interesaţi şi de cultivarea limbii au criticat un exces des constatat în discursul public al vremii: folosirea mult prea frecventă a formulei vizavi de (locuţiune prepoziţională) în tot felul de construcţii, mai ales pentru a anunţa tema enunţului (unde vizavi de era echivalent cu despre, în legătură cu, pe tema etc.) sau a indica raportarea la ceva ori la cineva (înlocuind pe faţă de). S-a observat că formula – devenită cuvînt la modă,  clişeu lingvistic – caracteriza un stil preţios, cu urme ale construcţiilor greoaie, administrative, din limba de lemn. Caracterizări şi explicaţii ale uzului şi ale abuzului se găsesc în articole lingvistice – Valeria Guţu Romalo, „Moda lingvistică (vizavi de)“ (1992), Carmen Mîrzea Vasile, „Locuţiunea vizavi de cu sens relativ. Cîteva observaţii“ (2009) –, în Gramatica pentru toţi a Mioarei Avram (1997), în 101 greşeli de lexic şi de semantică, de Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae (2011) etc. Exagerată a  devenit însă chiar respingerea construcţiei, care a fost considerată de unii – pe nedrept – o „greşeală gramaticală“ şi a fost condamnată în Internet în termeni radicali: „Auzim deseori: «L-am auzit discutînd vizavi de această problemă». Este greşit pentru că «vizavi» se foloseşte doar în context spaţial“. O asemenea sentinţă se bazează pe o eroare: utilizarea relaţională a lui vizavi de este atestată din secolul al XIX-lea, apărînd, de exemplu, la Alecsandri („o independenţă absolută vis-à-vis de celelalte direcţii române şi străine“, citat în Dicţionarul limbii române – DLR) şi provine din franceză, unde este unul dintre sensurile recunoscute ale locuţiunii, apărut pe baza celei mai fireşti treceri de la concret (poziţie în spaţiu) la abstract (relaţie). Excesul lui vizavi de este criticabil stilistic, nu însă din punct de vedere gramatical.

Astăzi, moda pare să fi trecut, fie ca urmare a criticilor, fie – mai probabil – aşa cum trece orice modă, prin banalizare şi uzură. Exemplele actuale mi se par în limitele normale – „Nu mă cobor să-i dau un sfat, dar cred că ar trebui să îşi revizuiască comportamentul vizavi de colegi“ (declaraţia unui politician, 2018, euractiv.ro); „Ascultam azi la radio niște cetățeni care se exprimau vizavi de viitorul guvern și de ce-și doresc de la el“ (zoso.ro, 2019). În intervenţiile actuale ale lingviştilor pe această temă, părerile sînt împărţite: Ioan Dănilă, într-un articol din 2017, consideră că locuţiunea nu mai este la fel de des folosită ca acum cîteva decenii; Ana Iorga, într-o emisiune de televiziune din 2018, constată însă existenţa a destul de multe excese. La eventuala reducere a frecvenţei e posibil să fi contribuit şi dominanta mai curînd colocvială a comunicării publice, în care găsim astăzi mai mult elemente de limbă vorbită decît construcţii greoaie, poate şi tot mai slaba cunoaştere a limbii franceze, înlocuite masiv de engleză ca sursă de împrumuturi şi calcuri.

Mai interesantă este conversiunea adverbului vizavi în substantiv, produsă tot după model francez. În Trésor de la langue française informatisé sînt consemnate sensurile substantivului masculin vis-à-vis: „persoană aflată în fața cuiva“ (cu aplicaţie specială la figurile de dans), dar şi tip de canapea, maşină cu scaune plasate faţă în faţă etc. Din acestea, româna a împrumutat mai ales prima accepţie, atestată de la sfîrşitul secolului al XIX‑lea. Găsim substantivul vizavi şi în primele decenii ale secolului al XX-lea: „recască vizaviul de-i pîrîie fălcile“ (unde este vorba de „Ionexu, vizavi la aceeaşi masă de cafenea“, Furnica, 16.02.1920); „pledează, cu vizaviul său, «pentru concepţiile» sale“ (Ţara noastră, 5.09.1926);  „Filozofie de babă, răspunde vizaviul lui Livadă“ (Pavel Dan, Studentul Livadă, în Blajul, nr. 11-12, 1935). În prezent, substantivul masculin e rar folosit, dar nu absent: „Imediat ce scoți capul prin vizetă, vizaviul trage un dosar imaginar din sertar și începe să te spurce“ (stelian-tanase.ro). Substantivul masculin pare să fie încă în uz în româna din Republica Moldova, cu sensul „persoană aflată în faţa alteia“ – „Am ajuns să mă gîndesc bine înainte de a vorbi către cineva necunoscut, că nu ştiu ce păreri împărtăşeşte vizaviul“ (moldova-suverana.md), dar mai ales cu un sens uşor diferit, bine reprezentat în discursul politic, de „omolog“, „persoană cu aceeaşi funcţie sau cu funcţie asemănătoare“: „prin ’94, un fost ministru al Securităţii Naţionale a discutat cu vizaviul său de la Tiraspol, şeful departamentului respectiv“ (moldova.europalibera.org); „spuneau că există anumite înțelegeri între liderul PD, Vlad Plahotniuc, și vizaviul său (…) din regiune[a] transnistreană Gușan“ (ibidem); „vizavi-ul moldav al ministrului arab, Andrei Galbur“ (comunist.md). Există şi exemple în care cuvîntul pare să aibă (ca substantiv neutru) sensul mai general de „echivalent“, nu doar cu referire la persoane – „călătoriei definitive spre Eden sau spre vizaviul acestuia“ (vipmagazin.md) – sau cel de „întîlnire faţă în faţă“: „Imaginile înduioşătoarelor vizaviuri de la Condriţa, la umbra codrului secular“ (jc.md).

Substantivul feminin a fost de la început o creaţie glumeaţă, care a rămas cunoscută pînă astăzi datorită lui Caragiale: forma vizaveaua este folosită de Catindat în D’ale carnavalului: „Trebuie să te fac un cadril. Iacă ne-am găsit vizaveaua…“. E de bănuit că folosirile actuale ale cuvîntului sînt aluzii livreşti şi ironice; cuvîntul apare şi cu sens abstract – „vizavi de vizaveaua unioniştilor“ (revista22.ro, comentarii); „dacă privim de la dreapta neocon-libertariană, consta[tă]m exact vizaveaua“ (observatorcultural.ro) –, şi cu referire la o persoană: „Nu aveţi decît să vă aduceţi şi d-voastră vizaveaua“ (wordpress.com), „vizaveaua încă doarme“ (ibidem).

Mai multe