Visul Lazurkinei – o amintire cu Vladimir

6 noiembrie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Zilele acestea, a apărut în librării versiunea românească a cărţii Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi cîteva lecţii ale secolului XX de Vladimir Tismăneanu. O voi citi şi voi scrie despre ea, dar pînă atunci nu-mi pot reprima o amintire. Acum mai bine de zece ani, în bucătăria de poveste a Christinei Zarifopol Ilias din Bloomington, Indiana, la capătul uneia dintre multele seri de neuitat petrecute acolo, Vladimir Tismăneanu ne-a spus mie, Christinei şi lui Lukey, o poveste incredibilă. Uneori, istoria are plăcerea sadică de a se juca sarcastic cu cei mai puternici dintre muritori. Uneori, e bine să ne amintim asemenea poveşti fabuloase. În plus, eu o (re)spun aici şi din motive sentimentale: pur şi simplu, mi-e dor de acele seri.

În 1961, Hruşciov era în apogeul puterii sale. Era anul în care aproba construirea Zidului berlinez, anul în care anunţa lumii cu mîndrie că URSS detonase o bombă cu hidrogen de 58 de megatone (nici pînă azi, nimeni nu a mai detonat vreodată o bombă mai puternică), iar Hruşciov glumea spunînd că URSS putea şi mai mult, dar redusese forţa bombei ca să nu spargă chiar toate geamurile din Moscova, poligonul fiind situat la Cercul Polar; era anul în care URSS sfida China şi savura propagandistic isprava cosmică a lui Gagarin.

1961 este şi anul celui de-al 22-lea Congres al PCUS. Lucrările decurgeau normal, ca la carte. Miile de delegaţi se comportau foarte bine. Hruşciov, care se urcase în fruntea partidului cu faimosul Raport Secret din 1956, în care învinsese memoria lui Stalin, avea, totuşi, o problemă. Nu politică, ci simbolică. Stalin îşi dormea somnul etern în mausoleul de lîngă Kremlin, alături de Lenin, acolo unde fusese depus cu fast antic, în 1953. Printre sutele de vorbitori la Congres a fost înscrisă şi bătrîna activistă Dora Abramovna Lazurkina. Îi fusese apropiată şi devotată lui Lenin de foarte tînără, încă din 1902, pe cînd avea doar 18 ani. În timpul marii prigoane staliniste din 1937, a ajuns în lagăr. A fost eliberată abia după Congresul din 1956, cel cu Raportul Secret. Lazurkina şi-a început cuvîntul spunînd că a rezistat aproape 20 de ani în gulag doar pentru că Lenin a fost mereu cu ea, în mintea ei, în sufletul ei. De dincolo de moarte, Lenin personal o susţinuse, o încurajase, o protejase, îi spusese mereu că adevărata bolşevică este ea, cea din lagăr, şi nu Stalin. Congresul e cuprins de fior şi aplaudă in crescendo. Lazurkina mărturiseşte că şi acum, după ieşirea din lagăr, îl visează pe Lenin şi stă de vorbă cu el. Emoţia tovarăşilor atinge culmi. Simţind bine că e momentul, Lazurkina dă lovitura: „Tovarăşi, chiar aseară, ştiind că voi vorbi în faţa Congresului, l-am întrebat pe tovarăşul Lenin ce să vă spun.“ Sala încremeneşte. Adunarea de atei, devotaţi ai celui mai brutal materialism-dialectic, îşi ţine respiraţia. Lazurkina urma să le dezvăluie ce zice Lenin din lumea de dincolo, o lume care, desigur, după doctrină, nu există, dar sufletul rus, îmbibat de ortodoxie slavă şi condimentat cu superstiţii medievale, ştie el mai bine. Orice tovarăş este, în fond, un celavec. Aşa că, nu-i de mirare, Congresul trăieşte cu emoţie sentimentul general că, prin gura Lazurkinei, va vorbi chiar marele Lenin. O scenă demnă de analele parapsihologiei se petrece în plenul Congresului PCUS. Activista a continuat: „Lenin mi-a spus aşa: «Tovarăşa Lazurkina, să ştii că pentru mine este o ofensă că în mausoleu stau alături de Stalin, care a adus atîtea deservicii partidului.»“ Cuprinşi, parcă, de transă, din ce în ce mai mulţi tovarăşi din sală au început să ceară mutarea imediată a lui Stalin din mausoleu. Rapid, întreaga sală ovaţionează spontan figura marelui Lenin, ca şi cum ar fi fost acolo. Vociferările devin vacarm. Imediat, Hruşciov se ridică de la prezidiu şi dă citire hotărîrii de mutare a lui Stalin din mausoleu. Evident, o avea pregătită. A doua zi, Pravda publică pe prima pagină textul hotărîrii. Are două puncte. În primul punct, se stabileşte că „mausoleul de lîngă zidul Kremlinului, din Piaţa Roşie, ridicat pentru a cinsti memoria lui V.I. Lenin, întemeietorul nemuritor al Partidului Comunist şi al Statului Sovietic, conducătorul şi învăţătorul oamenilor muncii din întreaga lume, se va numi, de acum încolo, Mausoleul «V.I. Lenin».“ Al doilea punct face ordine în mausoleu: „Se consideră drept inoportună menţinerea sicriului lui I.V. Stalin în interiorul mausoleului, întrucît Stalin a încălcat grav învăţăturile lui V.I. Lenin…“ Încă în toiul nopţii, trupul mumificat al lui Stalin, îmbrăcat în ştiuta uniformă de general, împodobită cu medalii, a fost extras din mausoleu şi dus într-un cimitir alăturat, unde a fost îngropat alături de alţi lideri comunişti: Jdanov, Kalinin, Djerjinski şi controversatul american roşu, John Reed. Mormîntul lui Stalin, cu nimic diferit de al celorlalţi, este plasat „strategic“, ascuns primei priviri, de un copac. La căpătîiul său s-a aşezat o piatră oarecare, pe care s-a scris doar „J.V. Stalin“. Spre sfîrşitul săptămînii, mausoleul a fost redeschis, ca după curăţenie. Numele lui Stalin dispăruse, ca şi orice amenajare care ar fi putut sugera că în mausoleu mai zăcuse vreodată un alt cadavru. Onoarea lui Lenin fusese reparată de tovarăşa Lazurkina.

Povestea este reală. Mă întreb, doar, cui i-o fi dat prin cap să o pună în scenă. Sigur că Hruşciov dăduse OK-ul de la bun început. Problemele de natură simbolică se rezolvă cel mai bine cu manipularea simbolurilor. Dar ce comunist de la vîrful PCUS a putut-o concepe? Îl voi întreba pe Vladimir Tismăneanu cu prima ocazie.  

Mai multe