Villazon

24 noiembrie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Cînd e vorba despre muzică, prefer vechiul, noului. Nu ştiu exact de ce. Aşa sînt eu. Unii spun că sînt snob, alţii, că mi-e lene să fiu mereu la curent cu ce mai apare nou. E posibil să fie aşa - ideea că accesul la muzică presupune un efort precum acela de a te menţine în permanenţă conectat la piaţa noutăţilor, mi se pare o aberaţie. Muzica şi efortul se exclud reciproc în perimetrul meu intelectual. Aşadar, nu e de mirare că, atunci cînd e vorba despre operă, preferinţele mele merg fără ezitare spre cîntăreţii anilor ’50-’60. Chiar şi mai vechi. Sînt într-o asemenea măsură încremenit în admiraţia generaţiei "Callas - Tebaldi - Zeani - Corelli - Di Stefano - Bergonzi - Del Monaco - Gobbi", încît nici chiar vîrfurile generaţiei următoare, "Pavarotti - Domingo - Caballe - Nilsson", care îmi produc încîntare în cel mai înalt grad, nu m-au putut convinge că vîrsta de aur a operei nu a trecut. Aşadar, primesc cu reticenţă noile voci. Sigur că mi-a atras atenţia valul de tenori latino care, acum, contestă tronul celui mai mare tenor al vremii, ocupat, după ieşirea la pensie a marilor Pavarotti şi Domingo, de Roberto Alagna. Dar nu aş fi crezut că unul dintre ei mă va face să simt, ca un fel de Gatsby meloman, că trecutul se poate reactualiza într-o versiune încă şi mai bună. Cea mai dulce iluzie dintre toate! Rolando Villazon, José Cura, Marcelo Alvarez, Juan Diego Florez şi ceilalţi aduc în lumea operei ceva nou, aşa cum desantul prozatorilor latino a schimbat literatura mondială din anii ’60 pînă azi. Dar totul, absolut totul s-a schimbat în ierarhiile mele cînd l-am ascultat/văzut pe cel dintîi dintre ei, pe Rolando Villazon. Dintre starurile generaţiei care are acum în jur de 35 ani, el este, fără îndoială, "cel mai minunat", după cum mi-a spus o prietenă, cu o graţie care acoperă orice eroare de exprimare. Rolando Villazon s-a născut în 1972 în Mexico City şi a urmat drumul operei, avîndu-l drept idol pe Placido Domingo. Villazon e longilin şi delicat ca un crin negru, imperial, are o voce adîncă, melancolică, ţesută parcă din grele catifeluri, dar flexibilă şi expresivă. Dar, e de-ajuns să îl asculţi numai cîteva minute ca să îţi dai seama că vocea sa are prea puţin de-a face cu anatomia corzilor vocale, a laringelui şi a plămînilor, sau cu vreo tehnică anume. Vocea sa, ca a nimănui altuia, este chiar sufletul lui. "Băiatul ăsta cîntă cu inima, nu cu vocea" - mi-a spus despre el inegalabila Virginia Zeani. Vocea lui nocturnă, plină de fior lunar şi complet lipsită de patetism, este cu atît mai surprinzătoare cu cît personalitatea lui este, mai degrabă, solară. Iată! În toamna lui 2005, cînta Carmen la Berlin sub bagheta lui Daniel Barenboim. Într-o zi rece, a ieşit de la Deutsche Oper şi a văzut pe trotuarul din faţa intrării o asiatică de vîrstă incertă, înfofolită şi amorţită de frig, care şedea pe un scăunel de camping şi îngîna la acordeon acorduri din opera lui Bizet. Muzica ieşea greu, sunetele sugerau mai degrabă decît reproduceau o muzică, degetele degerate ale femeii abia apăsau clapele acordeonului, iar în valiza deschisă la picioarele ei, se puteau vedea, trist, doar cîteva monede care nu totalizau 2 euro. Villazon s-a apropiat de asiatică, care, zgribulită, nici nu şi-a dat seama ce se întîmplă, şi cînd acordeonul mormăia aria toreadorului, deşi Villazon e un tenor liric şi aria e scrisă pentru bariton profund şi e cîntată adesea chiar de başi, a început să cînte în mijlocul străzii. Nu a trecut mult şi mulţimea s-a adunat. Unii, care nu îl cunoşteau, au fost atraşi de vocea superbă, alţii, care l-au recunoscut pe Villazon, de insolitul situaţiei. Sub impresia stupefiantă că i s-a întîmplat o minune, asiatica nu îşi ridica ochii din asfalt, mulţumindu-se, acum, să acompanieze suprinzătoarea voce picată ca din cer. O voce care e cotată la cîteva (multe) zeci de mii de euro, pe spectacol se desfăşura spontan, pe trotuar. La sfîrşit, Villazon a ridicat vocea la o acută de tenor. Spectatorii au erupt în aplauze, Villazon a luat valiza deschisă a femeii şi a început să umble prin mulţime, ştiind că nu poate fi refuzat, şi a adunat o sumă frumoasă. Apoi, el însuşi a contribuit generos. Şi a plecat. Nu ştiu dacă asiatica, care a făcut în minutele acelea mai mulţi bani decît face într-o lună, chiar a înţeles ce i s-a întîmplat. Villazon a făcut totul cu zîmbetul pe buze. Această întîmplare mi-a amintit de una aproape identică, cu Caruso la New York. Villazon are sufletul marilor tenori ai tradiţiei de aur şi, de aceea, stă alături de ei în inima mea. Acum cîţiva ani, spunea într-un interviu: "Cred că orice faci este important. Mie îmi place să citesc şi să merg prin muzee. Cu cît mai multă informaţie acumulezi, cu atît mai bine. Chiar dacă nu îţi vine să crezi că Alfredo (Alfredo Germont este personajul masculin principal din Traviata de Verdi, pe care Villazon îl interpretează magnific - n.m.) are nevoie de informaţie de la Metropolitan Museum of Art. Dar cînd te duci acolo şi vezi o poziţie, o expresie dintr-o pictură, cînd te duci şi vezi, de pildă, expoziţia lui El Greco de acum, înveţi. Totul constă în felul în care pictorii dispun culorile. Vocea este culoare. În canto, totul e o metaforă, aşa că, dacă vezi un răsărit de soare, dacă vezi un copac sau priveşti copiii cum se joacă într-un parc, poţi să descoperi ceva important". Unicitatea lui Villazon stă tocmai în asta: la el, cîntatul este o metaforă, o experienţă unică, desigur, dar nu o valoare în sine, ci o valoare care duce spre altceva, inexprimabil şi imposibil de atins altfel. Nu e deloc de mirare - nu-i aşa - că Villazon vine pe scenele lumii îmbibat de America Latină, spaţiul metaforic par excellence. O voce rară nu este o voce care, natural, biologic, este deosebită, ci o voce care foloseşte muzica ca pe o incantaţie care deschide un drum lăuntric. Cei mai mulţi cîntăreţi se blochează în statutul de cîntăreţi buni pentru că pun în centrul lumii lor propria voce, pentru că îşi iubesc peste măsură vocile. Marii cîntăreţi înţeleg că vocea lor superbă e un vehicul spre altceva. Rolando Villazon e dintre ei. P.S. Mulţumesc Cristinei Necula, care mi-a pus cu multă prietenie la dispoziţie interviul pe care ea l-a luat lui Rolando Villazon în noiembrie 2003, pentru publicaţia Opera News .

Mai multe