Victorie asupra cuvintelor!
În august 1915, Henry James a acordat primul său interviu pentru The New York Times. Avea 71 de ani (a murit, de altfel, la cîteva luni după apariţia interviului), era deja celebru în lumea literelor şi se implicase serios în efortul de război, devenind preşedintele unei organizaţii despre care aflăm totul din chiar denumirea ei: American Volunteer Motor Ambulance Corps. Uriaşul scriitor a fost, toată viaţa, reticent în privinţa oricărei forme de publicitate, dar a decis să vorbească lumii prin intermediul marelui ziar, pentru că intensitatea cu care trăia experienţa războiului în desfăşurare atunci – ceva ce omenirea nu mai cunoscuse – se cerea obligatoriu să fie transmisă. Spre sfîrşitul materialului publicat în NYT, James este citat spunînd următoarele: „Războiul a epuizat cuvintele. Cuvintele au devenit slabe, s-au deteriorat precum cauciucurile unei maşini. Aidoma altor milioane de lucruri, au fost forţate, abuzate, maltratate şi golite în ultimele şase luni mai mult decît în lungile epoci de dinainte şi ne confruntăm acum cu o depreciere a tuturor termenilor pe care îi folosim. Altfel spus, ne confruntăm cu o pierdere a expresivităţii prin pierderea vitalităţii şi forţei cuvintelor, care ne-ar putea duce în situaţia de a fi miraţi de nălucile pe care le vom lăsa să umble printre noi, folosind cuvintele“ – spunea Henry James. Prozatorul constata, în primul rînd, incapacitatea cuvintelor (ab)uzate de a exprima grozăviile războiului. De pildă, James se arăta în acelaşi interviu şocat că în acel război devenise frecventă situaţia în care mai puţin de 20 de minute de confruntare militară produceau peste 5000 de victime. I se părea colosal, de necuprins în cuvinte. Între timp, omenirea a trecut prin alte tragedii gloabe care fac din Primul Război Mondial doar una dintre catastrofe, iar vorbele de atunci ale lui Henry James sînt, deja, un truism: cuvintele sînt, adesea, sărace pentru a descrie onest marile evenimente. Istoricii literari spun că, rostind sentinţa „Războiul a epuizat cuvintele“, James a inaugurat stilul minimalist în descrierea marilor tragedii de genul războaielor. De atunci, nu mai este nevoie de multe cuvinte pentru a descrie amploarea unei tragedii umanitare de genul unui război mondial. Sînt suficiente cîteva cuvinte potrivite, bine aşezate şi tensionat înşirate. Mai exact, s-a produs saltul de la Tolstoi şi Stendhal la Hemingway şi Camus. Dar nu despre stilul prozatorilor de după Henry James vreau să vorbesc acum şi promit să nu mă mai las deturnat de gînduri care deviază textul de la ceea ce am vrut să spun cînd l-am început.
Am citat vorbele lui James pentru că mi se pare că au o însemnătate ciudată în România de azi. Sigur, nu avem război, dar avem epuizante şi interminabile dispute publice. Nivelul zgomotului polemic este, în cetatea noastră, asurzitor şi persistent. Am ajuns să credem că nu se poate altfel şi, mai mult, am ajuns să credem că aşa e bine, pentru că asta este democraţia şi aşa sună libertatea. Constat de o bună bucată de vreme că politicienii noştri – constrîngerea inevitabilă a spaţiului editorial mă face să mă refer numai la ei, deşi mai toţi actorii vieţii noastre publice sînt în aceeaşi situaţie, fie ei sportivi, oameni de afaceri, jurnalişti, artişti sau filozofi – duc un război neîncetat cu vocabularul limbii române. Cuvintele sînt gloanţele cu care trag unii în ceilalţi şi pare că vocabula nu mai are nici o altă utilitate. Uneori nemiloase, alteori oarbe, după cum poate fiecare, cuvintele sînt gloanţe, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Dacă un cuvînt nu e în stare să ucidă pe loc o reputaţie, o carieră sau un caracter, atunci nu e suficient de bun.
De ani mulţi, am putut constata o doză în creştere de iresponsabilitate în folosirea cuvintelor. Cei mai mulţi vorbitori nu mai au grijă să adecveze cuvîntul la situaţia conversaţională sau la ceea ce descriu.
Cuvintele, rostite sau scrise, produc efecte foarte serioase. Nevăzute pentru un ochi brutal şi nesimţite de un spirit ne-educat, dar reale şi evidente. În dispute publice, s-a ajuns repede la categoria cuvintelor grele şi cu acelea aruncă adversarii unii în alţii. Cuvîntul care schilodeşte – asta se caută cu ardoare. Politicianul bun e acela care îl lapidează cu bolovanii-cuvinte pe adversarul său. Nu contează ce a făcut omul, cine este, ce a fost pînă ieri sau cum s-a comportat într-o împrejurare relevantă sau în alta. Ţi l-a scos jocul politic în cale drept adversar, rupe-l! Arată tuturor cît de mult îl urăşti, arată alor tăi cît de sîngeros poţi fi! Primul efect interesant al acestui regres agresiv în materie de limbaj este că toţi se acuză între ei de aceleaşi lucruri, folosind aceleaşi cuvinte. Hoţ, comunist, corupt, incompetent, mincinos – au devenit acuze cu care se deschide orice bătălie politică. Aceste vorbe sînt aruncate din toate taberele împotriva oricărei alte tabere, indiferent de cei care le compun. Pentru un privitor detaşat, cred că peisajul e tulbure de tot. Ca în paradoxul lui Epimenide, toţi mint şi toţi au dreptate în acelaşi timp. Dacă te iei după vorbele pe care şi le spun, ajungi la concluzia că toţi suferă de aceleaşi metehne, ca şi cum toţi sînt produsul aceluiaşi mare eşec istoric.
Al doilea efect al acestei utilizări fără noimă a cuvîntului ucigător este acela că a dispărut nuanţa. Deşi lumea e o colecţie de griuri, limba folosită de politicieni la tribună sau la talk-show este solidă şi radicală. Dacă ai în faţă un adversar, nu ai în faţă un om cu bune şi rele, un om cu care nu eşti de acord. Ai în faţă un ins care trebuie aneantizat. Radicalitatea aceasta se vede şi în limbajul tinerilor reporteri care transmit de toate de prin toate locurile. De pildă, o oarecare învigorare a unei dispute este raportată drept scandal. O ironie sau o aluzie răutăciosă devine „atac“ şi, de vreo doi ani, nici „atac“ nu mai e suficient, aşa că se raportează un „atac dur“. Substantivul „atac“ atrage automat după sine adjectivul „dur“. „Atac“ nu mai e suficient de tare – doar însoţit de „dur“ ar mai putea însemna ceva. De asemenea, adverbul „foarte“ nu mai e suficient. Aud tot mai des că ceva anume este „foarte, foarte“ şi nu „foarte“.
Pierderea măsurii în folosirea cuvintelor mărturiseşte un derapaj existenţial. De aceea, mă tem. Mă tem
, fireşte.