Victoria "indignaţilor" - dar ce vine după?

Mişcarea de protest faţă de Proiectul minier „Roşia Montană“ a obţinut un prim succes notabil, după ce demonstraţiile au atins un nivel maxim duminică seara. Circa 10.000 de manifestanţi (potrivit unor estimări moderate) au mărşăluit pe bulevardele din Bucureşti. Dar proteste de amploare au avut loc şi în alte mari oraşe. Semn că mobilizarea prin intermediul reţelelor sociale funcţionează şi că mişcarea are încă potenţial de creştere. A fost un uriaş semnal de alarmă pentru liderii coaliţiei.  

Crin Antonescu a fost primul care a rupt rîndurile, după care premierul Ponta nu a mai avut ce face şi a admis că proiectul de lege trebuie respins. Coaliţia guvernamentală caută, astfel, să fugă din această încurcătură, mişcare ce i-a reuşit atît de bine preşedintelui Băsescu, pînă mai ieri un susţinător fervent al exploatării cu cianuri de la Roşia Montană.  

Manifestaţiile nu se vor opri – iar dacă guvernanţii şi-au făcut asemenea calcule înseamnă că sînt rupţi de realitate. De ce? Pentru că fenomenul depăşeşte limitele unui simplu protest pe teme ecologice. Nemulţumirile privesc chiar mai mult decît încălcarea unor promisiuni electorale – asta s-a mai văzut pe la noi. Este sancţionată, de fapt, favorizarea de către politicieni a intereselor unor mari companii în faţa interesului public. Tinerii care umplu străzile României spun despre astfel de companii că au primit deja totul, doar locuri de muncă nu sînt. Pur şi simplu, o nouă generaţie, a tinerilor care petrec cu mult mai mult timp pe reţele de socializare decît în faţa televizorului, aruncă la gunoi teoria larg acceptată la noi, potrivit căreia favorizarea cu precădere a intereselor companiilor aduce automat bunăstare. O fi bine?  

Un lucru este cert: şomajul în rîndul tinerilor din România depăşeşte 25%. Dar printre manifestanţi se află foarte mulţi tineri care au unde să muncească, dar care sînt nemulţumiţi de nivelul ridicat al corupţiei, reflectat, de exemplu, în starea proastă a serviciilor publice şi în nivelul jalnic al administraţiei. Cazul copilului ucis de cîinii maidanezi în vecinătatea unui parc bucureştean şi reacţia halucinantă a primarului general Sorin Oprescu ilustrează perfect starea de fapt. Mai există, apoi, nemulţumirea tinerilor care sînt activi, dar ale căror joburi, parţiale şi temporare, nu le asigură nici un trai decent, nici o perspectivă profesională şi de viaţă personală.

Sînt nemulţumiri de ordin general faţă de „sistem“, care decurg din convingerea manifestanţilor că problema nu se află la un partid sau altul, ci la „sistem“. Pur şi simplu, alternanţa la putere nu mai este văzută ca un fundament al democraţiei, ci mai degrabă ca o garanţie că lucrurile nu se vor schimba. Politicienii se schimbă. Politicile – nu. Pentru că acestea sînt oricum dictate de Troică, de Banca Centrală Europeană, ba, în opinia unor manifestanţi mai radicali, direct de la Berlin sau Washington.  

Este, de altfel, convingerea indignaţilor din Spania, a italienilor care au mers, la ultimele alegeri, cu Beppe Grillo, a grecilor şi a portughezilor exasperaţi de austeritate, a bulgarilor, slovacilor, slovenilor sau macedonenilor care au ieşit în stradă să acuze corupţia clasei politice. Este ceea ce i-a scos în stradă pe tinerii brazilieni sau, în anii mai din urmă, pe cei din Chile şi Israel sau pe studenţii din Marea Britanie. Manifestaţiile din România se încadrează, aşadar, într-un fenomen global.

Dar va duce mişcarea din România la o adevărată schimbare pe scară largă a politicilor, dincolo de eventuala îngropare a legii Roşia Montană? Ei bine, protestele care au împînzit Europa nu au adus cu adevărat schimbări majore ale politicilor. „Indignaţii“ nu au reuşit să se coaguleze într-o mişcare politică bine articulată, care să şi conteze.

Apoi, este caracterul eterogen al mişcării. Pe străzile Bucureştiului au apărut deja manifeste cu un vădit caracter de stînga, cerînd oprirea privatizării serviciilor publice, trecerea resurselor naturale sub controlul public, anularea Codului Muncii din 2011, instituirea unor sisteme de educaţie şi sănătate eficiente şi bazate pe investiţii publice, grile de impozitare bazate pe principiile solidarităţii. Plus retragerea militarilor români din toate misiunile din afara ţării.

Dar sînt acestea revendicările care-i scot în stradă pe toţi manifestanţii? Nu. Unii au ieşit strict împotriva proiectului minier şi sînt mai degrabă preocupaţi de mediu şi de protejarea patrimoniului. Alţii reclamă doar încălcarea normelor statului de drept – nu poţi conferi unei companii beneficii printr-o lege specială. Destui au ieşit în mod special pentru a manifesta împotriva lui Victor Ponta şi a USL – pentru ei, Roşia Montană este un subiect la fel de valabil ca şi acuzaţiile de plagiat. Iar aceştia nici nu vor să audă de revendicări venite dinspre stînga. Manifestanţii sînt împreună acum, dar viziunile complet diferite asupra politicilor publice îi vor despărţi, mai devreme sau mai tîrziu.  

Apoi, tocmai ruptura faţă de sistemul de partide în întregul său îi face pe mulţi tineri să refuze implicarea concretă pe arena politică. Ei ies în stradă, îşi exprimă foarte clar nemulţumirile, după care nu mai vin la vot fiindcă – nu-i aşa? – toţi politicienii sînt la fel. Şi aşa nu se va schimba nimic. Iar curînd vor ieşi din nou în stradă, pentru o altfel de Roşie Montană.

Marea provocare pentru mişcarea de protest este să capete o formă politică şi să poată participa la competiţia democratică. Fiindcă oricîte hibe ar avea „sistemul“ – şi are, slavă Domnului! –, tot nu s-a inventat ceva mai puţin rău decît democraţia bazată pe alegeri şi competiţia între partide.

Altfel, sînt şanse mari ca mişcarea civică să fie confiscată de forţele politice existente. Sau, mai rău, să cadă în tentaţia extremismului. Că tot e la modă prin toată Europa!

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.