Victoria de la Istanbul
Anul acesta, pe 14 aprilie, la Ankara, peste 300.000 de persoane au răspuns apelului organizaţiilor laice, protestînd împotriva intenţiei prim-ministrului Erdogan de a candida la preşedinţia Republicii. Erdogan a renunţat şi l-a nominalizat pentru acest post, important prin deciziile atribuite de Constituţie, pe ministrul Afacerilor Externe, Abdullah Gül, a cărui soţie îşi acoperă părul cu vălul tradiţional islamic. Renunţarea la acest văl este una dintre dogmele stabilite de Kemal Atatürk pentru existenţa statului laic turc: portul său este interzis în clădirile publice, inclusiv universităţi. Prezenţa soţiei preşedintelui - de altfel, o persoană cochetă şi şic - dar care, fie şi simbolic, nu vrea să renunţe la însemnele tradiţiei, a însemnat în ochii opoziţiei acel moment de cotitură cînd statul turc renunţă la laicitatea care i-a permis modernizarea (atîta cîtă a fost), cererea de admitere în Uniunea Europeană şi speranţa împărtăşită în multe cabinete ministeriale şi state majore militare că democraţia este compatibilă cu religia musulmană. E greu de crezut că toate aceste obiective depind de vălul unei doamne şi, de altfel, rezultatul alegerilor din 22 iulie a demonstrat că există o majoritate solidă de acord cu politica Partidului Dreptăţii şi Dezvoltării, condus de actualul prim-ministru Recep Erdogan. Demonstraţia din aprilie n-a fost susţinută de votul din iulie. Dimensiunile victoriei dovedesc că există o rezistenţă faţă de politicile de secularizare prea abrupte sau faţă de intervenţia militară pentru salvarea democraţiei, aşa cum s-a mai întîmplat de cîteva ori în ultimele decenii. 90% din populaţia Turciei este de religie musulmană şi această identitate este în afara oricărei discuţii. Diferenţele apar la nivel cultural, în modul cum este trăită această apartenenţă. Toţi se roagă de cinci ori pe zi, dar un prim grup păstrează cu stricteţe toate preceptele, "oameni care se descalţă înainte de a intra într-o casă, n-au citit în viaţa lor o carte, n-au fost în viaţa lor la un restaurant, iar cel de al doilea grup evoluează conform standardelor vieţii occidentale, merg la cinema, citesc cărţi şi ziare, li se întîmplă chiar să consume băuturi alcoolice, se consideră mai evoluaţi decît cei din primul grup" (Gazetem - Istanbul). În acest context, ezitările exprese ale unor ţări europene de a negocia cu Turcia intrarea în UE nu fac decît să consolideze convingerile celor din primul grup (de altfel majoritar) conform căruia Turcia trebuie să-şi vadă de propriul drum alături de alte ţări musulmane şi să nu încerce să intre în combinaţii unde nu este dorită. De sorginte religioasă, partidului lui Erdogan nu i se poate aduce nici un reproş în privinţa laicităţii, dovedind astfel că o formaţiune politică în acord cu sentimentele majorităţii poate mai uşor opera asupra ideilor ei. Cu condiţia să vrea. Din 2002, de cînd este la putere, AKP nu a adoptat nici o decizie care să scoată la iveală tentaţia fundamentalistă. Prezumţia de islamizare se întemeiază pe presupunerea relelor intenţii. Un partid musulman moderat are mai multe şanse de modernizare a unei ţări cum e Turcia decît un partid naţionalist (MHP), fidel amintirilor Imperiului Otoman, pledînd pentru o atitudine fără compromisuri faţă de kurzi, sau de Partidul Republican al Poporului (stînga kemalistă), excesiv de radical în propunerile sale. Desigur, problema kurdă (a independenţei cerute de organizaţiile ilegale, a autonomiei cerute de cele legale) rămîne una din "bubele" pe care orice majoritate trebuie s-o lecuiască, ţinînd seama de evoluţiile ei în ţările vecine şi în special în Irak. Victoria lui Erdogan a fost determinată nu atît de politică sau de ideologie, cît de economie. Creşterea economică a fost continuă şi rezultatele ai au ajuns şi pînă la acei oameni care nu merg la cinema şi nu citesc cărţi. Voturile pentru Erdogan au venit de la patronat, de la intelectuali, de la tinerii activi ai "tradiţionaliştilor" şi "moderniştilor". În acest context, rolul de paznic al democraţiei atribuit armatei se poate diminua şi efortul Turciei de modernizare prin democratizare să continue prin competiţiile electorale, deocamdată modalitatea cea mai paşnică de eliberare a patimilor. Oricum, după victoria de duminică, doamna Gül îşi poate purta liniştită eşarfele care îi împodobesc coafura.