Viața după capitalism

10 februarie 2011 PE CE LUME TRĂIM

În 1995, am publicat o carte intitulată The World After Communism („Lumea după comunism“). Astăzi, mă întreb dacă va exista o lume după capitalism. Această întrebare nu este determinată de cea mai gravă depresiune economică din anii ’30 încoace. Capitalismul a avut întotdeauna parte de crize, şi va continua să aibă. Mai curînd, porneşte de la sentimentul că civilizaţia occidentală devine din ce în ce mai nesatisfăcătoare, fiind împovărată de un sistem de stimulente esenţiale pentru acumularea averii, dar care ne subminează capacitatea de a ne bucura de ea. Capitalismul ar putea fi aproape de a-şi epuiza potenţialul pentru crearea unei vieţi mai bune – cel puţin în ţările cele mai bogate din lume.

Prin „mai bună“ mă refer la o viaţă mai bună din perspectivă etică, nu materială. Cîştigurile materiale pot continua să existe, deşi există dovezi care arată că acestea nu îi fac mai fericiţi pe oameni. Nemulţumirea mea este legată de calitatea unei civilizaţii în care producţia şi consumul de bunuri inutile au devenit ocupaţia principală a majorităţii oamenilor.

Spun asta nu pentru a denigra capitalismul. A fost şi este un sistem superb de a înfrînge lipsurile. Prin organizarea eficientă a producţiei şi prin redirecţionarea ei către urmărirea prosperităţii, mai degrabă decît a puterii, a scos o mare parte a lumii din sărăcie. Totuşi, ce se întîmplă cu un astfel de sistem cînd lipsurile au fost transformate în abundenţă? Continuă să producă mai mult, stimulînd apetiturile istovite cu noi gadget-uri, emoţii şi excitări? Cît mai poate continua acest lucru? Ne vom petrece următorul secol bălăcindu-ne în trivialitate? În cea mai mare parte a secolului trecut, alternativa la capitalism a fost socialismul. Dar socialismul, în forma sa clasică, a eşuat – cum era de aşteptat. Producţia publică este inferioară celei private, din mai multe motive, nu numai pentru că distruge posibilitatea de alegere şi varietatea. Iar, de la colapsul comunismului, nu a mai existat nici o alternativă coerentă la capitalism. Se pare că, dincolo de capitalism, se întinde panorama... capitalismului.

Dintotdeauna au existat importante întrebări morale legate de capitalism, care au putut fi lăsate deoparte deoarece capitalismul a reuşit atît de bine să genereze bunăstare. Acum, cînd posedăm deja toată bogăţia de care avem nevoie, sîntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă costurile capitalismului merită suferite.

Adam Smith, spre exemplu, a recunoscut faptul că diviziunea muncii îi face pe oameni mai proşti, lipsindu-i de calificările nespecializate. Cu toate acestea, el considera că este un preţ – compensat posibil de educaţie – care merită plătit, din moment ce lărgirea pieţei favoriza creşterea bogăţiei. Acest lucru l-a făcut un adept înflăcărat al comerţului liber.

Apărătorii de azi ai comerţului liber îşi susţin cauza cam în acelaşi mod ca Adam Smith, ignorînd faptul că bogăţia s-a extins enorm de la Smith încoace. De obicei, ei recunosc faptul că din cauza comerţului liber se pierd locuri de muncă, dar afirmă că programele de recalificare vor integra muncitorii în ocupaţii noi, „de o valoare mai înaltă“. Acest lucru înseamnă a spune că, în ciuda faptului că ţările (sau regiunile) bogate nu mai au nevoie de beneficiile comerţului liber, trebuie să-i suporte în continuare costurile.

Susţinătorii sistemului actual răspund: lăsăm astfel de alegeri fiecărui individ în parte. Dacă oamenii vor să păşească în afara benzii rulante, sînt liberi să o facă. Şi din ce în ce mai mulţi, în realitate, „se retrag“. Democraţia înseamnă, de asemenea, libertatea de a alege împotriva capitalismului.

Răspunsul este puternic, dar naiv. Oamenii nu îşi formează preferinţele fiind izolaţi. Alegerile lor sînt clădite pe cultura dominantă a societăţii lor. Chiar se presupune că presiunea constantă de a consuma nu are nici un efect asupra preferinţelor? Interzicem pornografia şi restricţionăm violenţa la TV, considerînd că acestea afectează negativ oamenii, şi totuşi ar trebui să credem că publicitatea nelimitată pentru bunuri de consum afectează numai distribuţia cererii, nu şi întregul? Uneori, apărătorii capitalismului argumentează că spiritul lăcomiei este atît de adînc înrădăcinat în natura umană, încît nimic nu îl poate îndepărta. Dar natura umană reprezintă un mănunchi de pasiuni şi posibilităţi. Dintotdeauna, funcţia culturii (inclusiv a religiei) a fost încurajarea unora dintre ele, şi limitarea exprimării altora.

Într-adevăr, „spiritul capitalismului“ a pătruns în relaţiile umane destul de tîrziu în istorie. Înainte, pieţele pentru vînzare şi cumpărare erau îngrădite de restricţii legale şi morale. O persoană care îşi dedica viaţa pentru a face bani nu era privită ca un bun model. Lăcomia, zgîrcenia şi invidia se numărau printre păcatele de moarte. Cămătăria (a face bani din bani) era considerată un păcat împotriva lui Dumnezeu. De-abia în secolul al XVIII-lea, lăcomia a devenit respectabilă din punct de vedere moral. Acum se considera că este sănătos, prometeic să transformi averea în bani pe care să-i foloseşti pentru a face mai mulţi bani, deoarece procedînd astfel aduci beneficii umanităţii.

Acest lucru a inspirat modul de viaţă american, unde banii vorbesc întotdeauna. Sfîrşitul capitalismului înseamnă pur şi simplu sfîrşitul impulsului de a-i asculta. Oamenii ar începe să se bucure de ce au, în loc să-şi dorească mereu mai mult. Ne putem imagina o societate a deţinătorilor de averi private, al căror principal obiectiv este de a duce vieţi bune, şi nu de a-şi transforma averea în „capital“. Serviciile financiare s-ar micşora, pentru că cei bogaţi nu ar vrea mereu să devină şi mai bogaţi. Întrucît din ce în ce mai mulţi oameni consideră că au suficient, ne putem aştepta ca spiritul cîştigului să-şi piardă aprobarea socială. Capitalismul îşi va fi îndeplinit treaba, iar motivul profitului şi-ar reocupa locul în „cercul celor nedoriţi“.

Dezonorarea lăcomiei este probabilă numai în acele ţări în care cetăţenii au deja mai mult decît au nevoie. Şi chiar şi acolo, mulţi oameni au încă mai puţin decît au nevoie. Dovezile sugerează că economiile ar fi mai stabile şi cetăţenii mai fericiţi dacă bogăţia şi veniturile ar fi distribuite în mod egal. Justificarea economică pentru inegalităţile mari între venituri – nevoia de a stimula oamenii să fie mai productivi – se prăbuşeşte cînd creşterea încetează să mai fie importantă.

Poate socialismul nu a fost o alternativă la capitalism, ci moştenitorul său. Va moşteni pămîntul nu prin deposedarea celor bogaţi de proprietăţile lor, ci prin furnizarea de motive şi de stimulente pentru comportament, care nu sînt legate de acumularea în plus a averii.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Consiliului de Administraţie al Şcolii de Studii Politice din Moscova.

traducere de Patricia MIHAIL