Viața asta este despre cît de repede te adaptezi

Parafrazîndu-l pe Darwin, nu speciile cele mai puternice supraviețuiesc, ci acelea care se adaptează mai rapid la schimbări. Viața asta este în mare măsură despre cît de repede te adaptezi. Cît de repede treci peste un eșec, peste o dezamăgire. Cît de repede reușești să depășești durerea și să mergi mai departe. Reziliența. Dar ceea ce în plan individual și personal trăim cu toții are un reflex mai larg în raporturile profesionale și societale. Cum ne adaptăm ca indivizi la dezamăgirile pe care ni le provoacă nu un om, ci poate un context profesional sau societatea în ansamblul ei. Și, mai larg, cum ne adaptăm ca grupuri sociale și apoi ca societate în ansamblul ei la schimbări, la traume colective, la rupturi pe care nu le prevedeam.

Deunăzi am fost invitat să particip la un eveniment, Masterclasses Cronicari Digitali, cu tema Marea adaptare. Cronicarii digitali este o comunitate născută în 2018 care are ca obiectiv popularizarea patrimoniului cultural, fiind susținută de agenția de comunicare Zaga Brand și de Institutul Național al Patrimoniului. În acest an, tema masterclass-ului a fost impusă de situația pandemică în care ne aflăm de doi ani. Punctele de fugă pentru discuție, propuse mie de moderatorul panelului la care am participat, Cătălin Striblea, au fost întrebările „De ce nu s-au adaptat profesorii, părinții, elevii la învățămîntul online?“, „Ce facem acum?“, „Dar mai departe?“. Desigur, dezbaterea a fost mult mai amplă, participînd la ea și medicul Adrian Marinescu, sociologul Dan Petre, economistul Dorel Dumitru Chirițescu și antropologul Bogdan Iancu, fiecare cu expertiză din domeniul său. Dar în ceea ce privește intervenția mea, pentru că tema este de interes, încerc să sintetizez și în acest articol ideile.

A doua carte a lui Moise are o învățătură foarte interesantă. Dumnezeu vrea să îl trimită pe Moise în Egipt, pentru a-l îndupleca pe Faraon să elibereze poporul israelit. Dar Moise, deși a primit de la Dumnezeu toate învățăturile necesare, deși deține informația despre ce trebuie să facă și să spună, ezită. Ceva îi lipsește și îi mărturisește lui Dumnezeu îndoiala sa: Doamne, eu sînt gîngav, și nu de azi, de ieri. Cum voi putea eu să mă descurc? Trimite pe altcineva, se roagă el, pe cineva care știe să vorbească! În termeni ai zilelor noastre, avem de-a face cu un profesionist care deține informație, deține știință. Dar nu știe s-o facă operațională. Ei bine, Dumnezeu îl salvează pe Moise și îi aduce aminte: tu îl ai pe fratele tău, Aaron. El va vorbi în locul tău. Tu îi vei spune lui tot ce știi de la mine, adică îi vei transmite informația, iar el o va operaționaliza în locul tău. Aaron este competența pe care Moise nu o deține și pe care i-o dă Dumnezeu. În paranteză fie spus, cred că avem de-a face aici cu prima formă de PR pe care o atestă umanitatea. Dar dincolo de această simbolistică, putem vorbi și despre faptul că Aaron simbolizează o competență pe care Moise nu o deține.            

Profesorii: majoritatea, fără să am rezultate statistice, sînt formați profesional într-o paradigmă curriculară și educațională centrată pe transmitere de informație. Pe a ști. Nu pe a ști cum să faci. Sînt profesioniști ai cunoașterii, dar nu și ai operaționalizării ei. Altfel spus, nu au fost ei înșiși formați să își dezvolte competențe. Ci să acumuleze informație. Ei bine, acest lucru se vede și în interacțiunea lor cu elevii, dar și în interacțiunea cu societatea sau cu ei înșiși. Majoritatea profesorilor știu să transmită o informație în format științific. Dar nu dețin un anumit tip de competențe. Să vin cu o poveste, reprezentativă, a unei profesoare cu destul de bune referințe profesionale. Este un profesor dornic de afirmare și a ajuns aproape de finalul celei mai înalte trepte formale de perfecționare din mediul preuniversitar, exceptînd doctoratul: gradul I. Ei bine, ea trebuia să depună lucrarea de gradul I pînă la 30 august 2021. M-a căutat zilele trecute. Nu doar că nu își depusese lucrarea, dar nici nu o scrisese. Explicația ei a fost simplă: nu i-a spus nimeni, a uitat, nu a știut. Nu e un caz singular. Mă lovesc mereu de profesori care pur și simplu nu știu care sînt pașii pe care trebuie să îi facă pentru propria lor evoluție profesională: așteaptă ca altcineva să le atragă atenția că trebuie să își susțină o inspecție, să depună un dosar, să scrie o lucrare.

Încerc să închid cercul, deși spațiul mă limitează. În 2006 a fost redactat la nivelul Uniunii Europene documentul numit Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului privind competențele-cheie din perspectiva învățării pe tot parcursul vieții. Acest document a fost updatat în 2018. Consiliul combină două competențe diferite propuse în 2006, rezultînd Competența personală, socială și a învăța să înveți. Față de 2006, sînt adăugate aici note noi: abilitatea de a reflecta asupra propriei persoane, păstrarea rezilienței și gestionarea propriei învățări și a carierei, abilitatea de a face față incertitudinii și situațiilor complexe, a susține starea de bine fizică și emoțională, o viață orientată spre viitor etc. Teoretic, procesul educațional ar trebui să se orienteze pe formarea de competențe, iar cele din recomandarea Consiliului Europei ar trebui să fie obiectivul final al formării. Mai mult sau mai puțin, acestea sînt formulate în programele școlare.

De ce nu s-au adaptat ori s-au adaptat greu profesorii? Pentru că nu sînt formați în spiritul acestor competențe. De ce elevii au dificultăți? Pentru că, pe de o parte, sînt îndrumați de profesori care poate încearcă să le formeze aceste competențe, dar ei înșiși nu le dețin sau și le formează din mers, la vîrste adulte. Și, pe de altă parte, pentru că provin din familii în care aceste competențe nu funcționează natural, căci părinții nu le dețin la rîndul lor (fie datorită educației lor tradiționaliste, fie datorită lipsei totale a educației lor și datorită sărăciei).

Cît e de negru dracul? Oglinda României este la poarta unor școli rurale unde așteaptă părinții. Sînt cei care în sistem conduc Porsche, alții care conduc Logan și alții care vin cu căruța sau pe jos.  Cîtă vreme există un Aaron, dracul nu e atît de negru. Aaron este cursurile de formare pe care le fac profesorii. Aaron este efortul multor profesori de a se updata și de a se adapta. Cunosc mulți care sînt impresionanți. Care s-au reinventat, care au dezvoltat noi pedagogii ale online-ului.

Spre ce ne îndreptăm? Aș răspunde la altă întrebare: spre ce ar trebui să ne îndreptăm? Spre vremuri în care din școală, adică din preuniversitar, dar mai ales din universitar, să iasă adulți care să dețină competențele adaptabilității, versatili, rezilienți, nu doar sacoșe de informații. Oameni care să fie în mod natural astfel, atît ca părinți, cît și ca profesori care ne educă viitoarele generații. Educația este un domeniu prin excelență conservator. El funcționează prin validare, nu prin expunere la experiment. Dar vremurile cred că trebuie să reducă semnificativ timpul acordat acestor validări.          

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.