Vestitorii primăverii vorbesc în şoaptă
La marginea drumului, coşuleţele cu ghiocei s-au re-înfiinţat la întîlnirea cu nevoia românului de a smulge ceva din rădăcini. I-am văzut ieri, în drum spre Ploieşti, înşiraţi pe un băţ, vînduţi de o doamnă fără nici o urmă de romantism în priviri. N-am oprit. Dar mă opresc acum, cu mult după ce am ajuns acasă. Cu mirare: cum de-au scăpat de iureşul ăsta din ultimul deceniu, care ne-a luat şi cărţile citite în tren, şi viaţa fără rate la bancă, şi hainele pe care le porţi fără să ţi se pară tot timpul că sînt caraghioase (am fost asigurat de un designer că sentimentul ăsta e perfect natural!)? Cum de sînt încă acolo, în mîinile nepoatei doamnei brunete care mă îmbia cu ei acum... chiar, acum cîţi ani? Ghioceii sînt acolo de cînd mă ştiu, şi asta înseamnă cam mult deja. Erau acolo în 1976, cînd am luat primul coşuleţ, pentru mama, de 1 martie. I-am folosit drept paravan, zece ani mai tîrziu, ca să-mi ascund adevăratele intenţii, în vremea cînd fetele apreciau mai degrabă iubirea platonică. I-am dus şi cînd costau zece lei, banii mei pe-o săptămînă, i-am dus şi cînd nu mai ştiam cît costă, pentru că rugam pe cineva de la serviciu să-i ia. Legătura dintre generaţia mea şi ghiocei s-a rupt treptat: unii n-au mai găsit loc de parcare la piaţă. Alţii n-au mai putut coborî din maşină pe marginea drumului: pur şi simplu le strica media orară. Unii nici nu mai înţeleg despre ce vorbesc. Pentru ei, o scurtă explicaţie: a fost o vreme, în anii â70 şi â80, cînd ghioceii erau o mare chestie. Televiziunea avea poveşti cu ghiocei, ziarele - poze, poeţii - versuri, comercianţii - aceleaşi coşuleţe de răchită ca şi azi. În vremea aceea, după un an întreg de îndemnuri la muncă şi abnegaţie, ştirile cu ghiocei apăreau fix pe 1 martie, indicîndu-i clar ca singura plantă oficial sancţionată de ideologia oficială. Poate şi pentru că sugera, într-un mod delicat, erotism, deci procreare, deci creşterea ratei natalităţii. OK, n-am uitat de trandafirii Angelei Similea! Ghioceii erau pe vremea aceea chiar un simbol: al platitudinii, în faza pe ţară. Erau vestitorii primăverii, planta fragilă care spărgea zăpada, clişeul care rîdea la soare, cel mai frumos lucru din mintea semidoctului. Fetele mari îi brodau pe macrameuri la ora de lucru manual. Iar băieţii mai fraieri se uitau pierduţi la tinerele artiste. Unii se mai uită şi azi, deşi ele au plecat de mult în Spania. Astăzi nimeni nu mai vorbeşte de ghiocei, poate şi pentru că în februarie nu mai vine primăvara, ci Valentineâs Day. Primăvara, ah, da, nici ea nu mai e sigură, odată ce iarna s-a desfiinţat, din lipsă de pasiune pentru nămeţi, obraji îmbujoraţi şi viscol. Chiar: vă aduceţi aminte cînd iubeam toate astea? Vă aduceţi aminte cînd eram fericiţi că ninge, nu isterizaţi că autorităţile nu mai ştiu ce-au uitat? E şi asta o pedeapsă: nici o femeie, nici chiar Crăiasa Zăpezii, nu mai vine la oamenii care se răstesc la ea... Poate tocmai de-asta vestitorii primăverii sînt şi ei confuzi: îi găseşti pe piaţă începînd cu Crăciunul. Mă aştept să-i văd şi la vară la un moment dat, importaţi din Africa de Sud, tot aşa cum exact acum e anotimpul cireşelor de import, în Piaţa Dorobanţi. Înghesuiţi în uitare, ghioceii nu mai ştiu nici ei ce să vestească: poate doar faptul că micul comerţ solitar, la marginea drumului naţional, rezistă încă, deşi zece hipermarketuri i-au înfipt în spate cuţite, i-au otrăvit sandvişul şi i-au luat clienţii, să-i vrăjească cu orhidee ieftine... Şi totuşi, poate că e un lucru pe care ghioceii ni-l aduc în fiecare an, într-un fel naiv şi atemporal: speranţa că o putem lua de la capăt. Fără riduri şi fără ideile de anul trecut, fără trădările din vară şi fără oboseala de fiecare zi. Chiar, vouă vă mai şoptesc ceva ghioceii? Sau e deja o întrebare atît de siropoasă, încît numai îngăduinţa lui Mircea Vasilescu a făcut-o scăpată în revistă? Scrieţi la lucian@signfactor.ro Şi veniţi pe 10 februarie la Diverta Magheru, ora 12, să luaţi la pachet ce găsiţi în fiecare săptămînă în Dilema veche. Un buchet de articole care închipuie o carte, pe numele ei Ce n-a avut loc în prompter. Există şi în librării. Dar, pe de altă parte, ce nu există azi în librării!