Vești bune din Irak
V-aţi întrebat de ce ştirile din Irak nu se mai regăsesc în buletinele de ştiri? Simplu – pentru că în Irak lucrurile merg nesperat de bine.
„Nesperat“ trebuie înţeles, firesc, în contextul depresiei care ne cuprinsese pe toţi în anii 2005-2006, cînd Războiul din Irak părea definitiv pierdut şi aproape nici o speranţă nu licărea la orizont. Propensiunea presei spre dezastre se mai conjugă, în acest caz, cu altceva: antipatia generală faţă de preşedintele Bush. După ce, cu ajutorul aceleiaşi prese şi a unei viguroase stîngi intelectuale care domină, practic, interfaţa mediatică dintre public şi scena politică, am fost convinşi că Bush e un criminal idiot care a împins lumea la dezastru, nu se poate spune că în Irak s-a produs o cotitură decisivă şi că lucrurile chiar merg spre bine. Mai ales că totul merge bine ca urmare a unei decizii pentru care Bush a fost răstignit în presa mondială şi inteligentă, aceea de a mări numărul militarilor americani în Irak, la începutul lui 2007. Dar, adevărul are bunul obicei de a exista chiar dacă buletinele de ştiri ale planetei îl ignoră. Şi adevărul este că, avînd mai mulţi soldaţi în teren şi cîteva lecţii învăţate – mai ales de la britanici, care au controlat imperial şi impecabil zona lor de responsabilitate după martie 2003 –, profitînd de o conjunctură bună şi purtaţi de o voinţă ultimă, americanii au reuşit să stabilizeze, într-o măsură tot mai mare, Irakul.
Iată cifrele pe care experţii le ştiu bine, sînt cît se poate de publice, dar nu prezintă nici un interes pentru jurnalele de ştiri: în ansamblu, actele de violenţă au scăzut cu 80% de cînd a început majorarea numărului de soldaţi americani (faimoasa the surge), iar violenţele sectare, dintre şiiţi şi sunniţi, au scăzut cu 90%. Iunie şi iulie 2008 au fost lunile în care numărul civililor ucişi în Irak a ajuns la cea mai joasă cotă, de la înlăturarea lui Saddam Hussein. Numărul soldaţilor americani ucişi în operaţiuni a scăzut la un sfert faţă de aceeaşi perioadă de timp din 2006, iar numărul soldaţilor irakieni ucişi a scăzut la jumătate. Se remarcă o creştere semnificativă a disponibilităţii diverselor grupări insurgente de a încheia armistiţii şi de a le respecta, faţă de 2006-2007. Dincolo de cifre, există cîteva realităţi.
Poate cea mai importantă este aceea că organizaţia al-Qaeda a pierdut sprijinul sunniţilor şi a fost, practic, alungată din provincia Anbar, acolo unde îşi stabilise cartierul general în Irak. Acest fapt, care a generat efecte pozitive în lanţ, este explicat de experţi prin creşterea enormă a presiunii militare asupra provinciei, după ce au sosit în Irak încă şi mai multe trupe americane în cursul anului 2007, combinat cu pierderea de către al-Qaeda a încrederii sunniţilor irakieni. Organizaţia lui Bin Laden a comis două greşeli strategice majore, de care americanii şi oficialii de la Bagdad au ştiut, spre lauda lor, să profite foarte bine. Prima a fost aruncarea în aer a moscheii şiite al-Askari din Samarra în 2006 şi, din nou, în 2007. Crezînd că dă astfel o lovitură decisivă şiiţilor şi răpeşte definitiv inimile sunniţilor, al-Qaeda a declanşat, de fapt, numărătoarea inversă a prezenţei sale în Irak. Acest act terorist a dus violenţele etnice din Irak la o culme neatinsă pînă atunci. Acest veritabil război civil, care pentru noi, cei din afara Irakului, era haosul însuşi, îi făcea pe sunniţi să înţeleagă esenţialul: al-Qaeda a stîrnit un uragan şiit căruia, de fapt, nu-i putea face faţă. Miliţiile şiite Mahdi, agresive şi superioare numericeşte, conduse de Moqtada al-Sadr, au copleşit filiala irakiană a organizaţiei lui Bin Laden. Deja la sfîrşitul lui 2006 şi începutul lui 2007 pentru sunniţi era limpede că al-Qaeda nu poate să-i apere de furia şiită pe care chiar al-Qaeda o stîrnise şi căutau soluţii. Inspiraţi, americanii erau chiar acolo, gata de cooperare. A doua greşeală majoră a al-Qaeda a fost terorizarea sunniţilor, pe care pretindea că-i apără. Încă de cînd a început să domine Anbarul, al-Qaeda a dezlănţuit o campanie feroce de aducere a sunniţilor la litera sumbră a Islamului fundamentalist. Familii întregi, cu copii, femei şi bătrîni, erau ucise în stradă prin tăierea gîtului pentru că refuzau să practice Islamul furibund. S-au impus reguli absurde, cum ar fi interdicţia cumpărării castraveţilor de către femei pentru că forma falică a legumei împinge femeia la gînduri necurate. Trebuie spus că, în imaginarul Islamului de tip al-Qaeda, aşa cum castravetele este asimilat bărbătescului, roşia e asimilată femeiescului.
Evident, nu există interdicţia cumpărării roşiilor de către bărbaţi. Acest tip de opresiune cumplită a redus, în urmă cu 15 ani, populaţia afgană la tăcere supusă, dar irakienii sînt altceva decît afganii. Prin urmare, sunniţii au început să se revolte, au început să vrea alungarea al-Qaeda şi au găsit imediat sprijin american. Cooperarea a fost foarte eficientă: sunniţii irakieni arătau ţintele al-Qaeda şi americanii le loveau distrugător. În acelaşi timp, şiiţii au început să creadă tot mai puţin în propriile miliţii insurgente, pentru că, pe măsură ce violenţele scădeau ca urmare a demantelării al-Qaeda în teritoriile sunnite, miliţiile şiite nu se repliau, nu se împuţinau, nu se dezarmau. Nemaiavînd aşa mult de luptat, miliţiile şiite au devenit bande organizate care-i jefuiau chiar pe şiiţii pe care, teoretic, îi protejau de sunniţi. În plus, presiunea americano-irakiană pusă pe Moqtada al-Sadr, acum în exil în Iran, a crescut simţitor. Din nou, soluţia salvatoare s-a dovedit a fi alianţa cu armata irakiană.
În acelaşi timp, printr-o nouă filozofie de recrutare (inclusiv prin readucerea la comandă a unor înalţi ofiţeri din epoca Saddam) şi cu un aparat de contrainformaţii mult mai eficient, americanii au reuşit să reformeze serios armata irakiană. Eliminarea comandanţilor care aveau legături cu insurgenţii a fost primul pas al acestei reforme. În concluzie, conform studiilor, mai mult de jumătate din irakieni nu mai cred că armata favorizează sectar, şi cam 60% dintre irakieni cred că poliţia lor e neutră din punct de vedere etnic. Această fantastică răsturnare de situaţie s-a petrecut pe parcursul ultimului an. Aceste evoluţii, consolidate serios în ultimele 18 luni, aduc speranţă. Irakul chiar pare a fi pe drumul cel bun. Americanii chiar se pot retrage, fără riscul unei şi mai mari destabilizări. După alegerile locale din 2008 şi cele generale din 2009, Irakul ar putea să fie suficient de stabil pentru ca americanii să plece liniştiţi. Dacă lucrurile merg aşa cum au început să meargă, pînă în 2011 nu ar mai trebui să fie picior de soldat american în Irakul stabilizat.
P.S. Am scris acest text la începutul lui 2008, şi acum, cînd soldaţii americani vor părăsi definitiv Irakul, merită recitit pentru a nu uita cum, cînd şi de ce s-a produs punctul de inflexiune de la care a început construcţia succesului militar american din Irak. În plus, anticiparea din ultima frază – preluată, desigur, de la experţi – pare a fi corectă.