„Vestele galbene“ franceze şi Europa
Sîmbătă, 16 noiembrie, mediile de informare au difuzat de la Paris, din nou, imagini de o mare tristeţe: vitrine sparte, panouri publicitare făcute ţăndări, maşini răsturnate, pubele şi mobilier urban incendiate, înfruntări violente între grupuri de indivizi mascaţi şi poliţie, un monument din Piaţa Italiei profanat cu bare de fier, pompieri împiedicaţi să intervină împotriva flăcărilor… La ora prînzului, din Piaţa Italiei situată în sudul capitalei franceze se auzeau bubuituri şi sirene ale maşinilor poliţiei. La numai cinci minute de mers cu pasul, însă, pe Rue Mouffetard, oamenii îşi făceau liniştiţi piaţa, iar terasele cafenelelor erau pline. Locuitorii din cartier, mai ales cei din blocurile-turn, au urmărit de la ferestre şi de la balcoane toată agitaţia, au văzut cum zburau prin aer pietrele cubice extrase din caldarîm şi cum de mai multe ori grenadele lacrimogene trase de poliţie au provocat perdele de fum. Cîteva posturi de televiziune au transmis în direct ceea ce se întîmpla mai ales între Place de la Bastille şi Place d’Italie. Altfel spus, modul în care indivizi ultraviolenţi au ţinut să marcheze trecerea unui an de la izbucnirea mişcării „vestelor galbene“ în Franţa.
Cel puţin două lucruri extrem de grave s-au întîmplat în ultimele 12 luni în Franţa drepturilor omului, a idealurilor universaliste şi a democraţiei.
În primul rînd, s-a produs o banalizare mediatică fără precedent a violenţei. În al doilea rînd, „vestele galbene“ l-au frînat pe Emmanuel Macron în elanul său reformator, ceea ce îi subminează credibilitatea şi în calitate de lider european.
Revin la fenomenul violenţei. O idee foarte periculoasă şi-a făcut drum în spiritele multor contestatari, şi anume că, fără violenţă, cetăţeanul aflat în stare de precaritate nu poate atrage atenţia asupra revendicărilor sale. Mulţi oameni pe care i-aş numi normali cred acum, în Franţa, că Puterea nu va ţine seama de ei şi nu le va acorda nici o consideraţie dacă nu vor ataca simbolurile, de preferinţă capitaliste, din marile oraşe şi dacă nu vor demonstra că ei înşişi reprezintă o forţă. Această idee larg vehiculată mai ales în primele trei sau patru luni ale mişcării a atras la manifestaţiile săptămînale ale „vestelor galbene“ numeroase grupuri de inşi numiţi în Franţa casseurs. Ei şi-au oferit oarecum „serviciile“, ca şi cum ar fi propus un pact: voi manifestaţi paşnic, iar de partea cu violenţa ne ocupăm noi. Printre aceşti „voluntari“ dispuşi să-şi rişte uneori chiar şi viaţa numai de dragul înfruntărilor cu poliţia se numără, aşa cum spunea chiar ministrul de Interne Christophe Castaner, mulţi „barbari, brute şi imbecili“. Mai dramatic este însă faptul că unii dintre ei fac parte din diverse facţiuni ale extremei stîngi sau ale radicalilor de stînga. Iar atacurile lansate de ei împotriva simbolurilor Republicii franceze şi ale democraţiei nu vin din pulsiuni huliganice, ci în urma unei îndoctrinări metodice prea puţin denunţată în Franţa. În mod tradiţional, sperietoarea ideologică în spaţiul politic francez este extrema dreaptă. Extrema stîngă beneficiază de un fel de clemenţă, ca şi cum idealurile ei ar fi, în esenţă, nobile…
„Vestele galbene“ au reuşit în ultimele 12 luni să blocheze reforme importante în Franţa, o spun cei mai mulţi comentatori politici avizaţi. Iar în perspectiva prezidenţialelor din 2022 s-ar putea ca preşedintele Emmanuel Macron să evite anumite şantiere esenţiale în materie de reforme pentru a nu amplifica nemulţumirile populare. Or, o Franţă blocată nu va putea să cîntărească mult într-o Europă care şi ea este paralizată în multe privinţe.
În perioada cînd Barack Obama se afla la Casa Albă, el o considera pe cancelara Angela Merkel drept adevăratul lider al Europei şi nu făcea eforturi să ascundă această convingere a sa. În ultimul timp, în contextul în care Angela Merkel se află într-o fază de sfîrşit de carieră, Emmanuel Macron s-a arătat foarte activ în materie de propuneri europene, considerînd că este momentul să preia el rolul avut pînă acum de doamna Merkel. Recent, şeful statului francez a respins categoric ideea integrării europene a Albaniei şi a Macedoniei de Nord, considerînd că, înainte de toate, Uniunea Europeană trebuie să treacă printr-o fază de aprofundare. A cerut insistent ca divorţul de Marea Britanie să se pronunţe cît mai repede pentru ca Europa să iasă din acest lung litigiu şi să se poată concentra pe reconstrucţia ei. I-a mobilizat pe europeni, cu unele rezultate palpabile, ca să apară uniţi în faţa Chinei… Emmanuel Macron mai cere „europenizarea“ Alianţei Atlantice şi semnarea unui nou acord securitar cu Rusia (ceea ce provoacă îngrijorare în Europa de Răsărit). Pentru a rezuma, putem spune că şeful statului francez este în prezent cel mai activ lider european în materie de idei şi iniţiative.
Sigur că Franţa, după ce Marea Britanie va ieşi din Uniunea Europeană, va avea cîteva atuuri pentru a pretinde la leadership-ul Europei: ea va fi singura ţară a Uniunii Europene care să dispună de arma atomică şi de un loc permanent în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Mai rămîne însă ca Franţa să poată transmite lumii o imagine mai bună pe plan intern…
Sîmbătă, 16 noiembrie, „vestele galbene“ urmau să-şi dea rendez-vous în Piaţa Italiei pentru o manifestaţie iniţial autorizată de prefectura pariziană. S-a întîmplat însă, în acea zi, un lucru fără precedent (cel puţin în ultimii 30 de ani de cînd trăiesc eu în Franţa): autorităţile au remarcat că numărul de „barbari“ era mult prea mare şi atunci au interzis manifestaţia.