Vedem aiurea – cel puţin două cazuri

7 martie 2018   PE CE LUME TRĂIM

O vorbă faimoasă a lui Emil Cioran spune că nouă, românilor, singurul lucru care ne iese perfect este eșecul. În dosarul nostru istoric, reușitele au fost – cînd au fost! – mereu parțiale. Priviți, doar, spre cele mai bune două lucruri care s-au întîmplat țării în vremea vieții noastre: am avut o Revoluție care ne-a scăpat de comunism, dar nu chiar de tot; am intrat în rîndul țărilor europene aderînd la Uniune, dar ne-am europenizat pe alocuri și ezitant. Nici Revoluția și nici aderarea nu ne-au ieșit 100%. Eșecurile, în schimb, au fost, mereu, depline. Nu le mai înșir, că le știm. Cred că una dintre cauzele care ne amputează mereu reușitele, dar ne consacră perfect rateurile este aceea că nu vedem bine. Privim propria țară și vedem anapoda, dacă nu cumva halucinăm de-a dreptul. Dau, astăzi, doar două exemple.

Primul. Efortul edificării statului de drept la noi nu poate avea un alt rezultat decît, în cel mai bun caz, o reușită incompletă sau, în cel mai rău caz, un eșec total – cu asta ne-am lămurit. Un stat de drept la standardele Occidentului european nu vom putea avea. În primul rînd, pentru că avem un cîmp de observație minuscul față de ceea ce este, de fapt, anvergura proiectului. Nouă ni se pare că tot statul de drept stă într-o singură chestie: pușcăria pentru corupți. Cei care și au făcut din statul de drept românesc cauză de luptă ori numai preocupare sînt, pur și simplu, încremeniți în chestiunea anticorupției. Și nici măcar nu privesc anticorupția în ansamblul ei, căci din toată mulțimea de instituții și mecanisme anticorupție ei văd doar DNA-ul și nici pe el nu-l văd cu totul, ci doar condamnările la pușcărie, și încă nici pe acestea nu le văd ca pe o categorie punitivă, ci doar condamnările la pușcărie ale nesuferiților contează. În capul românului educat, civic și implicat, lupta anticorupție merge bine dacă îi bagă la pușcărie pe ăia despre care el este sigur că sînt hoți. Și, ce să vezi, toți cei pe care nu-i poate suferi sînt hoți. Pe scurt: pentru o bună parte a României, e stat de drept dacă Liviu Dragnea merge la pușcărie – altfel, nu. Pentru cealaltă parte a României, e stat de drept dacă Laura Codruța Kövesi merge la pușcărie – altfel, nu. Între aceste două categorii, nu mai e, vai, aproape nimeni.

De altfel, pușcăria a devenit locul unde trebuie să ajungă toate persoanele publice antipatice și e stat de drept dacă ajung la pușcărie toți cei care te scot din minți cînd apar la televizor. Cu pușcăria se rezolvă și incompetența, și diferența ideologică, și prostia, și nesimțirea, nu doar hoția.

Apărătorilor eroici ai statului de drept nu le prea pasă de justiția civilă, de cea comercială sau de cea a drepturilor de proprietate intelectuală. Nimănui nu i pasă de activitatea instanțelor de contencios administrativ sau a celor de contencios fiscal. Nu mai vorbesc de activitatea arbitrală. Irită practica judiciară diferită în materia anilor de pușcărie dați de diferite instanțe? Păi, această dezordine de sistem în penal e aproape nesemnificativă față de ce e în civil! În dosarele de răspundere delictuală generată de prejudicii morale, de pildă, subiectivitatea judecătorului e absolută. Dacă-i place Antena 3 și cineva dă în judecată postul pentru că a fost calomniat la o emisiune, acțiunea se respinge fără ezitare, motivîndu-se că presa e liberă. Invers, dacă judecătorul antipatizează Antena 3 și are pe masă același caz, admite acțiunea cu despăgubiri. Aceeași emisiune este diferit judecată la instanțe diferite: un judecător o vede în limitele libertății presei, altul o vede în afara acestor limite. Și amîndoi argumentează. E doar un exemplu.

Cît despre activitatea Curții Constituționale, ea are un singur sens pentru românul de azi: dă goluri în meciul Dragnea vs. restul lumii sau, pentru conspiraționiștii mai fini, în meciul Morar vs. Kövesi. Uneori, CCR joacă pentru Dragnea, alteori împotriva lui. Cînd Curtea dă o soluție pe placul lui Dragnea, huiduim în stradă. Cînd dă invers, jubilăm.

Cu o asemenea rudimentară gîndire, statul de drept nu va putea fi mai mult decît o utopie pentru cei care știu ce este acesta sau o iluzie pentru cei habar n-au. Statul de drept român este un caz în care, în loc să vedem mult, vedem puțin.

Al doilea. Acum ceva vreme, un grup de idioți au luat cu asalt sala de cinematograf de la Muzeul Țăranului Român pentru că acolo se difuza un film cu/despre homosexuali. Idioții au împiedicat proiecția, au făcut scandal exhibînd icoane și cruci, purtați de un puseu pe cît de dezgustător, pe atît de necreștin. În imaginile care au devenit publice, se văd cîțiva huligani care au compromis seara. Ei bine, dacă te iei după valurile de cerneală care au curs în tsunami-ul de indignare de după, ai zice că erau cîteva mii. Fenomen de masă! Problemă uriașă! Cîțiva oameni cu măsură, dar care nu vor să rateze, totuși, ocazia spun: „Da, au fost puțini, dar așa gîndesc cei mai mulți“. Cine sînt acei „cei mai mulți“ care pot fi de acord cu vandalismul? Conservatorii bisericoși, se spune. Ei bine, după standardele acestor activiști ai libertății absolute, eu sînt un conservator bisericos. Și, firesc, am o grămadă de prieteni care sînt, aidoma mie, conservatori bisericoși. O să-i dezamăgesc pe activiștii progresului transgender: și eu, și toți cei asemenea mie pe care îi cunosc detestăm huliganismul, mai ales cel pus sub semn creștin. Ideea că icoana e făcută să dai cu ea în cap cuiva e o sminteală absolută. Să iei cu asalt o sală de cinema pentru că acolo rulează un film care te ofensează este o gîndire de tip terorist. Nici un creștin nu poate fi de acord cu așa ceva. Și, dacă cercul meu de prieteni poate fi socotit un eșantion reprezentativ, îi anunț pe panicații zilei că adeziunea la gestul înfierbîntaților de la MȚR este zero printre conservatorii bisericoși. Zero! Ce vreau să spun este că sîntem în fața unui caz de vedere eronată invers primului caz explicat mai sus. Dacă în cazul statului de drept greșim pentru că, în loc să vedem ceva mare, vedem ceva mic, în cazul MȚR greșim pentru că, în loc să vedem ceva mic, adică un grup de marginali exaltați, vedem ceva mare, adică mase largi de români gata să facă la fel.

Și mai am o observație. Anii comunismului și postcomunismului m-au lăsat alergic la invocarea „imaginii României“. Cînd l-am auzit pe ministrul Justiției acuzînd-o pe dna Kövesi că pîngărește imaginea României mi-am pus mîinile în cap ca la auzul unui sunet îngrozitor. Exact aceeași reacție am avut-o cînd am auzit vorbindu-se despre compromiterea „imaginii României“ după episodul de la MȚR. Imaginea corectă depinde direct de capacitatea de a vedea bine. Or, noi nu vedem bine. Cum să judecăm „imaginea României“ cînd noi nu vedem bine România?

Mai multe