Vechiul și noul Predeal
După o pauză de aproape douăzeci de ani m-am reîntors, pentru o tură de schi, la Predeal. E stațiunea în care am învățat acest sport, cînd aveam 14 ani, cu un foarte bun instructor pe care-l chema Rotăreanu, fie el sănătos pe unde o fi (sper să mai fie). Mă leagă amintiri foarte plăcute și importante de acest loc, deși, mărturisesc, nu mi-a plăcut niciodată din cale afară.
Intrarea pe strada care ajunge la Clăbucet Sosire, din DN1, pe sub podul de cale ferată, e neschimbată. Se cheamă, simplu, strada Teleferic. Zona de la baza pîrtiilor arată însă complet diferit. Ceea ce era odată un spațiu lăsat oarecum la voia întîmplării, deloc urban, cu cîteva gospodării împrăștiate și zone întregi neamenajate, este acum un loc înțesat de hoteluri, restaurante și parcări supraetajate. Dacă unele clădiri au un aer mai dichisit, altele sînt de-a dreptul hidoase. Pare să nu fi existat cine știe ce plan urbanistic riguros, ci mai degrabă o dezvoltare naturală și haotică a unor interese locale, după gustul și puterile fiecăruia. Ceva din toată această alcătuire și „evoluție” mi-a cam adus aminte de Vama Veche. Vorba cîntecului: „It’s still the same old story”. Numele pensiunilor denotă o diversitate care nu mai surprinde, mergînd de la Pensiunea Campionilor pînă la Don Sergio Chalet.
În fine, însă, ajungem și la instalațiile de schi. Cînd am învățat eu să schiez erau trei: două teleschiuri și un telescaun. Astăzi, unul dintre teleschiuri nu mai e folosit, a rămas doar unul și telescaunul. Sînt amplasate exact în aceleași locuri, dar au fost întrucîtva modernizate în urmă cu mulți ani. La teleschiul așa-numit „debraiabil”, un panou afișează informații legate de construcție, dar data următoarei revizii e ilizibilă. Toată lumea presupune că a fost depășită. Suspensiile multora dintre crosele „debraiabile” (care se adună separat, într-un loc la îndemînă sub roata de jos și nu trebuie să le iei chiar din mers) par destul de uzate, astfel încît la plecare, după ce le-ai pus între picioare, te poți trezi smucit serios. Personalul e totuși mereu gata să intervină.
Telescaunul nu mai e ca pe vremuri, din stinghii de lemn și cu pături ca pentru cai, care se aruncau călătorilor în zilele cu vreme mai aspră. E ceva mai modern, dar tot cu vreo două-trei generații în urma celor cu care sînt dotate stațiunile de schi de prin Alpi. Nu mai sînt pături, cum spuneam, dar nici mai modernele acoperitoare din plexiglas pentru vînt și zăpadă nu există, cu toate că lungimea și durata călătoriei sînt destul de mari, ca să nu mai vorbim că e totuși instalația principală de urcare dintr-o stațiune cu nume din România. Pîrtiile sînt aceleași de decenii, ceva mai bine bătătorite de ratrak-uri, cu o singură adăugire, pîrtia Cocoșului, care nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte, cum s-ar spune. Oricum, așa cum par mai toate lucrurile pe care le știai cu ochii din copilărie, pîrtiile mi s-au părut mai scurte și mai domoale. Nici chiar „zidul” pîrtiei negre de sub telescaun nu m-a mai impresionat ca pe vremuri.
N-am observat dacă mai există acel restaurant cu autoservire de la Clăbucet Sosire, foarte vizitat înainte de 1989. Modelul fusese luat, cu siguranță, de la restaurantele cu autoservire pentru schiori din Alpi. Asta să denote că de pe atunci existau români care ajungeau pe acolo, trimiși de statul comunist sau altcumva? Se și întorceau cu idei? Instalația de nocturnă, care pe vremuri părea ceva de-a dreptul fabulos, încă există.
Să pomenim și de preț, care acum pare mult mai mare decît odinioară. În sezonul actual, un abonament pentru o zi, pe aceste doar două instalații, costă 265 de lei, adică 53 de euro. E probabil cel mai scump skipass din întreaga Românie. Iar ca să dau numai un exemplu din altă parte, la Kühtai, o stațiune foarte modernă de lîngă Innsbruck, un abonament de o zi în vîrful sezonului costă (anul acesta) 52 de euro. În nordul Italiei sau în Austria, prețurile pot fi mai mari de atît, în stațiuni foarte celebre, dar și mai mici, în stațiuni mai modeste. Dacă la importanta noastră stațiune Predeal, faci socoteala numărului de kilometri de pîrtii, îți ies, cu indulgență, vreo șase. În micuța stațiune amintită, Kühtai, sînt 47. În Italia, cu un skipass (Dolomiti Superski) de 80 de euro pe zi (dacă-l iei pe o săptămînă cobori la 60 de euro pe zi), poți străbate pe schiuri (teoretic) peste 1.200 de kilometri de pîrtii, în 12 stațiuni (legate între ele prin transport pe cablu sau cu autobuze pentru schiori). Că Alpii nu se compară cu munții din jurul Predealului, nu-i un motiv ca oamenii și edilii lui să nu poată face din acest loc un mic colț de rai. Pînă una-alta, în ciuda prețurilor la schi, stațiunea continuă să fie una foarte populară, în sensul că se umple mereu de indivizi bucuroși să se dea pe gheață și la vale pe fund, într-un cor de chiote și hăhăieli de parcă ar fi ieșit pentru prima oară în lume.