Vălul islamic integral şi societatea deschisă

11 august 2010   PE CE LUME TRĂIM

Care sînt limitele toleranţei într-o societate deschisă? Reactualizată şi concretizată de interdicţia în Franţa a vălului integral musulman purtat de femei, dilema dă bătaie de cap nu doar politicienilor, ci şi cetăţeanului de rînd. 

O zi toridă, mai puţin obişnuită în ţinuturile renane. Sub dogoarea nemiloasă a soarelui, două siluete feminine, învăluite din creştet pînă în tălpi în teribilul nikab negru, traversează strada în dreptul Universităţii din Bonn, împingînd fiecare un cărucior sport pentru copii. În spatele lor – un bărbat. Păşeşte calm, poartă pantaloni scurţi, o cămaşă uşoară, ochelari negri pe nas, asortaţi cu patriarhala barbă de aceeaşi culoare. Pare a fi mai degrabă bodyguard-ul decît consortul celor două nefericite făpturi. 

Deşi nu era pentru prima oară cînd mă confruntam cu o astfel de imagine, reacţia mea devenise brusc mai emoţională, iar tentaţia problematizării componentei religioase şi sociale a acestui veşmînt „de-a dreptul irepresibilă“, după decizia parlamentarilor francezi de a interzice portul vălului islamic integral. 

Bombardamentul zilnic de informaţii despre pericolul terorist, despre atentatele comise în numele islamului, accesele de intoleranţă ale acestuia faţă de alte religii, ura viscerală resimţită şi întreţinută faţă de valorile Occidentului, fatwele emise împotriva liber-cugetătorilor şi a femeilor „nesupuse“, încălcările flagrante ale drepturilor omului, persistenţa unor obiceiuri arhaice, barbare, în anumite comunităţi (şi încă multe alte „rele“), m-au făcut să mă tem că, uneori, unghiul meu de percepţie a lumii musulmane, în manifestările sale exterioare, riscă să ajungă la dimensiunile acelei fante extrem de înguste prin care femeile acoperite de nikab văd lumea. 

Sau, cu alte cuvinte, toate acestea ameninţă să-mi altereze coeficientul de toleranţă, făcînd-o selectivă, ceea ce ar echivala, practic, cu o idiosincrazie sau, mai concret, cu o „islamofobie“… 

Dar cum toleranţa este şi un fruct al cunoaşterii, ar fi trebuit ca cele două siluete feminine acoperite de burka, zărite în caniculara zi de vară la Bonn, să mă fi lăsat indiferentă, să nu mă fi trimis imediat cu gîndul la toate relele comise în numele unei religii, ci şi la unele conotaţii exotic-pitoreşti pe care cultura europeană le-a reţinut din „lectura“ Orientului, începînd cu ilustrele Scrisori persane ale lui Montesquieu, conţinînd primele semne ale unui relativism cultural specific modernităţii, trecînd prin exotismul picturilor unui Delacroix şi senzualitatea odaliscelor lui Ingres, prin inflexiunile unor arii mozartiene, spre a ajunge pînă la forma stilizată a căpşorului de maur de pe produsele confiseriei vieneze Meinl, sau la silueta lui Muck cel Mic, emblema fabricii de dulciuri Sarotti (branduri împotriva cărora prozeliţii hipercorectitudinii politice nu au întîrziat să protesteze, considerîndu-le „discriminatorii“). 

S-ar mai adăuga, fireşte, la aceste personale reminiscenţe cultural-olfactiv-gustative şi unele achiziţii cognitive de dată mai recentă. De pildă, tezele unui Olivier Roy. Reputatul profesor – orientalist consacrat – contrazice în cărţile sale, între altele, impresia că radicalizarea islamului ar fi o ripostă a societăţilor musulmane tradiţionaliste dată modernităţii, susţinînd că fundamentalismul ar fi el însuşi un produs al occidentalizării, al dezrădăcinării religioase, al globalizării. 

Într-un recent interviu, referindu-se la controversata şi prohibita burkă, Roy îi atribuie funcţia unui semnal şi o cotează drept exhibiţionism religios, negare a oricărui compromis de natură confesională, în timp ce „basmaua“ purtată de unele femei musulmane ar fi, dimpotrivă, o „concesie“ făcută lumii moderne. 

Burka îi îngăduie femeii musulmane să uzeze de spaţiul public, şi singură, neînsoţită, să se sustragă complet privirilor, camuflajul religios fiind astfel o formă de apărare provocatoare faţă de laicismul lumii moderne. Apropiindu-se de unele idei cuprinse în celebrul studiu al lui Roland Barthes, Sistemul modei, Olivier Roy reaminteşte cititorilor că dintotdeauna vestimentaţia a avut şi valenţe subversive. Dacă potrivit unui proverb francez nu sutana face călugărul, ar trebui ca nici basmaua, turbanul, burka sau oricare alt element vestimentar cu conotaţii religioase să nu facă în mod necondiţionat, din purtătorul său, un credincios perfect, ideal. 

Revenind la controversata şi între timp şi prohibita burkă, ea nici nu face parte din ţinuta obligatorie a unei preacredincioase musulmane. Altminteri (spre a nu cita decît cel mai cunoscut exemplu) moderatul şeic Tantawi, decedat în primăvara acestui an, nu şi-ar fi permis să interzică portul vălului integral în şcolile religioase, în Egipt. 

Paradoxul burkăi este că ea exhibă prezenţa femeii, o face extrem de vizibilă în spaţiul public al lumii moderne, al societăţii deschise, în măsura în care îi ascunde complet chipul şi corpul, negîndu-i orice identitate, cu excepţia celei religioase. 

Este şi ceea ce-l face pe Olivier Roy să creadă că problema vălului musulman integral este de fapt problema propriei noastre identităţi. Islamul, în varianta sa radical-fundamentalistă, cu recuzita vestimentară aferentă, joacă rolul unei oglinzi negative, arătîndu-i Occidentului ceea ce el nu este. 

Şi nici nu vrea să fie, necum să devină – mă simt tentată să adaug, ştiind că dezbaterea în jurul vălului islamic integral, departe de a fi încheiată, va continua încă multă vreme de-acum înainte să facă valuri şi pe alte ţărmuri decît cele ale Apusului. 

Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle.

Mai multe