Valoarea simbolică e doar o amintire
O amintire luminoasă din care, uneori, încă mai reușim să trăim și acum. Dar e destul de limpede faptul că ideea în sine de valoare simbolică a rămas uitată, undeva, într-o secție de terapie intensivă. E conectată la aparate, i se mai administrează din cînd în cînd cîte o perfuzie, însă fără prea mari speranțe. Pentru că această idee e doar una dintre cele pe care le-am abandonat. Nu le-am mai tras după noi. Le-am lăsat în urmă, pe frontul fiecărei zile care s-a scurs. Au rămas pe cîmpul de necuprins pe care au pierit și alte idei, civilizații, nenumărate și deseori neștiute specii de plante și de animale, lumi întregi, cetăți ale căror ziduri păreau eterne. Așa și cu ideea de valoare simbolică. Aidoma oricărui aducător de bine, își urmează soarta. Se-ndreaptă lent spre dispariție și uitare. E bine să lămurim de la bun început, pentru toți vigilenții care stau de pază în calea păcătoșilor porniți pe demitizări și pe hărțuirea „credinței noastre”. Nu despre asta e vorba aici. Discuția se găsește într-o zonă în care, cu tot cu vigilența și zgomotul produs de zăngănitul ei, nimic nu mai poate influența cursul lucrurilor. Cel puțin deocamdată.
Valoarea simbolică despre care putem să spunem că devine o amintire e – dincolo de toate celelalte posibile înțelesuri ale sintagmei – facultatea umană de a face fluxuri întregi de schimburi de semnificații între concret și abstract, potrivindu-le cu o încărcătură emoțională și intelectuală, dar și cu elemente de conduită și comportament. E vorba despre excepții de la acceptarea unor convenții esențiale, dar și despre un întreg univers de lucruri care pur și simplu nu pot să încapă în definiții. Conferi valoare pură, importanță deosebită, respect unor chestiuni imateriale, unor idei care pot avea o concretețe mai mare decît cea a unui munte, cît se poate de real, la poalele căruia te afli. E un minunat paradox care face loc unor jocuri complexe între palpabil și non-palpabil, gîndire logică și trăire deplină a unor emoții, individ și comunitate, lume și cosmos. Valoarea simbolică se poate întinde de la complexitatea acceptării convenției din cazul mecanismului de „însuflețire” a unui obiect pînă în abisul de înțelesuri și de trăiri pe care le poate genera un semn grafic. Poate fi percepută de la încărcarea ocazională cu semnificații a unui gest uman cît se poate de obișnuit pînă la reacția unanimă a unor comunități de toate dimensiunile în fața unei narațiuni care nici măcar nu mai are nevoie să fie spusă de cineva. Ea se spune de una singură, prin însăși existența fiecărui membru al comunității. Iar jocul definirilor poate continua mult și bine.
În lumea contemporană, valoarea simbolică se mută din ce în ce mai mult în zona distanței scurte de semnificație. Adică o notație de orice fel, care trimite către un înțeles precis. Un șir de semne grafice pe un „bon de casă”, la un restaurant sau la un magazin, care transmit o informație cît se poate de limpede și de exactă. Un semn de circulație care emite un mesaj a cărui concretețe e absolută. Un logotip al unei companii care poate transmite pachete de semnificații, de la unele foarte simple pînă la unele foarte bogate și complexe. S-a scris enorm despre aceste subiecte. Așa cum se scrie, tot mai des acum, despre ofensiva notației și despre extincția mecanismelor conotației. Specia noastră pare să fie din ce în ce mai alfabetizată, adică să cunoască notația și valorile ei elementare. Dar să fie de la o zi la alta mai analfabetă, mai străină în fața ideii de conotație. Mecanismele semnificațiilor primare se instalează confortabil în viață, iar cele ale înțelegerii profunde, ale identificării sensurilor suplimentare își dau obștescul sfîrșit. Devine din ce în ce mai concretă și mai lipsită de orice văl al miresei banala zicere care obișnuia să fie încărcată cu o ironie nu tocmai binevoitoare, dar și cu o doză variabilă de asumare a superiorității: „Nu rîdem la aceleași glume”.
E un rezultat firesc al democratizării. Iar această afirmație nu trebuie să trezească în nici un fel suspiciunea de respingere conservatoare a progresului. Democratizarea nu se referă doar la ideea de democrație socială în sens politic. Ci și la extinderea ei în zone de semnificație cu care nu avea nici o legătură în urmă cu cîteva zeci de ani. Bunăoară, sistemul Bologna, din educație, poate fi un exemplu strălucit în acest sens. Mult mai mulți studenți (deci o șansă substanțial mărită de a primi educație superioară), acumulând cunoștințe în timp mai scurt. Dar cu speranța că selectarea pentru studiile masterale și doctorale ne va duce în situația de a avea mai mulți membri ai elitei intelectuale, creatoare, de toate felurile. Deci o elită mult mai numeroasă decît aveam înainte de aplicarea acestui model de educație universitară. Evident, doar timpul și experiențele pe care le trăim ne vor spune dacă acest model, cu toate avantajele și dezavantajele lui, a fost unul eficient.
La fel și cu valoarea simbolică și cu uitarea ei în secția de terapie intensivă. Unii se vor grăbi să spună că e, în sfîrșit, o ieșire din obscurantism și din influența excesivă a religiei, a Bisericii și a oricăror forme de colonialism. Alții vor spune că e rezultatul marșului victorios al prostiei generalizate și al euforiei imbecilizării nediscriminate. După cum vor exista și cei care vor vorbi despre o oboseală a unui fel de a fi și de a vedea lumea, despre nevoia acută a unei reexaminări a stării de fapt și despre necesitatea profundei restructurări a acesteia. Dacă lumea va pierde un fel de fascinație, dar va deveni mai bună și mai responsabilă cu propria condiție, poate că stingerea actuală a ideii de profunzime a valorii simbolice nu e ireversibilă. Dar dacă alfabetizarea noastră va însemna doar să „postăm” o poză și să anunțăm cum ne simțim azi în rețeaua socială, merită să punem de-un parastas în amintirea defunctei idei de valoare simbolică.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.