Valoare adăugată

17 ianuarie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Eram la Roma, într-o pizzerie de cartier, unde ne-a servit, cum s-a întîmplat de atîtea ori, o româncă. Ne-a povestit că venea din Argeș și terminase studiile economice la Tîrgoviște. Negăsind de lucru, se hotărîse să plece în Italia, să pună un ban deoparte, ca să revină apoi în țară, să-și caute din nou un job. Avînd, de data asta, cu ce înfrunta așteptarea.

N-o să știu niciodată dacă și-a îndeplinit dorința. Cînd îmi aduc aminte de povestioara asta aud însă îndată, din ceafă, vocea moralistului de serviciu: păi da, d-aia bagă statul român banii în studiile ăstora, ca s-o facă dup-aia pe chelnerii peste hotare.

Lumea se plînge că ne pleacă tinerii din țară. Pentru că nu-și găsesc, în România, o slujbă pe măsura pregătirii lor, care să-i satisfacă, măcar profesional, dacă nu financiar. Moralistul de serviciu zice: asta facem noi cu educația din România, vindem iluzii! Pregătim niște tineri pentru niște lucruri de care nimeni nu are nevoie. Iar iluziile nasc frustrări, și frustrările antrenează decizii aberante, și aberațiile, în cele din urmă, se plătesc.

Pînă la un punct, argumentul e corect. L-am mai auzit de multe ori. Prima oară, într-o formă radicală, acum mai bine de trei decenii, de la un profesor inteligent și cinic de la Școala generală Breaza-Centru, care încerca să mă convingă că noi, cadrele didactice, nenorocim viețile copiilor, creîndu-le niște așteptări și niște nevoi pe care ei nu și le vor putea satisface niciodată, condamnați să rămînă prizonieri ai lumii gogoliene a orășelului natal. Și el avea, în felul lui, dreptate. Voi fi schilodit, poate, și eu niște copii, încercînd să le insuflu dragostea de frumos, acolo unde ce-i aștepta în viață numai frumos nu era. Numai că, dacă după ’90, anul speranțelor nebune, lucrurile s-au schimbat mult mai anevoios și mai contorsionat decît ar fi prezis chiar și cei mai sumbri pesimiști, asta s‑a datorat și faptului că mulți dintre tinerii noștri erau bine antrenați, pe cont propriu sau în mediul școlar profund viciat, să se descurce în Kakania în care și-au trăit adolescența sau copilăria.

Moralistul de serviciu zice, pe o mie de voci: prea mulți studenți într-o țară prăpădită ca România. Cifrele zic altceva: abia acum tindem să intrăm și noi, comparativ, în normalitate. Comparativ, evident, cu celelalte țări din UE. Ba chiar politicile UE propun – Orizont 2020 ș.cl. – creșterea în continuare a numărului de studenți, raportat la populația fiecărei țări membre.

Poate că UE greșește, luînd de bun ceea ce se crede, că nivelul statistic al educației formale reprezintă, ca și consumul de unt, de pastă de dinți sau de detergent pe cap de locuitor, un indice al gradului de civilizație. Poate UE nu știe că România este altfel, că aici untul e în continuare un lux, de pasta de dinți o sumedenie de români nu s-au atins în viața lor, iar spălatul rufelor se face pentru mulți mai bine cu leșie.

Corporațiile vor mai puțini studenți. Ar prefera, în schimb, mai multe postliceale, cel mai degrabă în parteneriat. Organizațiile studențești cer și ele, aparent paradoxal, o mai mare selectivitate la admitere (adică mai puțini studenți). E rezonabil. E păcat să împarți resursele disponibile pentru studii, și apoi piața muncii, cu „cei care vin“. Mulți profesori universitari își doresc același lucru. Unii, pentru că resimt uzura pe care o aduc cu ei cohortele studențești apăsînd pe cap de cadru didactic. Alții, din ceea ce ei consideră a fi motive de etică profesională. Cantitatea pare a fi, ineluctabil, contrariul calității: cu cît mai mulți, cu atît mai slab pregătiți.

În filigran transpare adesea o mai veche bătălie ideologică. Mai întîi să rezolvăm chestiunea untului, a săpunului și a pastei de dinți, zic unii, și dup-aia să masificăm studiile universitare. Altminteri, producem doar impostură, mimetism steril, falsitate. Pentru alții consumul de unt sau obișnuința spălatului pe dinți trece prin educație. Amarnic caraghioslîc: să ai masterate de unsul feliei de pîine și doctorate în mînuitul periuței.

Se bat, din nou și din nou, adepții teoriei „dezvoltării organice“, ai criticii „formelor fără fond“, cu cei ai „legii sincronismului“, apologeții teoriei „stimulării prin simulare“.

Ca în orice bătălie ideologică, nimeni nu are aprioric dreptate. Cu o singură observație, totuși. E greu de imaginat ce s-ar fi întîmplat cu biata noastră Românie, mereu aspirantă, de la începutul modernității, la o condiție mai înaltă decît cea avută de fapt, dacă ar fi ales calea maioresciană și nu pe cea lovinesciană. Cu toate nefericirile sincronismului nostru bovaric recent – de aproape două secole încoace.

Dintre opozanții masificării studiilor academice, oripilați de consecințele acesteia, mă opresc în final asupra unei singure categorii, cea mai interesantă dintre toate: profesorii înșiși. Pentru ei, a spune „nu mai vrem atîția studenți“ înseamnă, în condițiile actuale, a-și risca pîinea cea de toate zilele. Trebuie să existe o motivație foarte puternică ca să genereze o atare atitudine.

Am identificat-o, mai înainte, drept etică profesională. Pentru unii oameni e important să simtă că-și fac treaba bine și cu folos. Și ei se simt umiliți de ceea ce (li) se întîmplă. Pentru ei, reperul fundamental a fost și rămîne nivelul pe care ar trebui să îl atingă un absolvent – al unui curs sau al unui program de studii. Or, adesea, ținînd cont de „materialul clientului“, ei descoperă că aspirația lor devine misiune imposibilă.

Altfel spus, sîntem puși în situația de a ne regîndi radical etica profesională. De a ne modifica etaloanele. Standardele cu care ne-am obișnuit devin, unul după altul, caduce. Putem pune altceva în loc?

În termeni de business, se cheamă „valoare adăugată“. Uităm punctul terminus pe care ni l-am propus. Ne concentrăm, în schimb, pe diferența dintre input și output. Pe distanța dintre studentul de la „intrare“ și cel de la „ieșire“. Lăsînd, pe cît se poate, mînia incriminatorie de o parte.

Mai cred că, dacă acest principiu de etică profesională ar fi aplicat pe întregul parcurs al învățării, de la clasa pregătitoare începînd, am ajunge și noi, universitarii, se ne simțim mai în largul nostru. Și mai la locul nostru. Să nu trebuiască să predăm spălatul pe dinți. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe