Vaccin. Încredere

Pentru ca un vaccin să fie eficient în combaterea pandemiei, e nevoie ca undeva între 70 și 90% din populație să îl primească. Dacă lăsăm la o parte dificultățile inerente generate de numărul uriaș de doze care trebuie produse și de logistica necesară pentru o distribuție la scară planetară, rămînem, în cele din urmă, cu problema mult mai dificilă a încrederii.

Nu am văzut pînă azi nici un sondaj făcut în vreo țară din care să rezulte fără nici un fel de dubiu că un procent de 70% din populație are încredere totală în vaccin și e hotărîtă să și-l procure. Ba chiar crește în spațiul public o mișcare tot mai vizibilă de rezistență la ideea vaccinării. Mișcarea asta a existat întotdeauna, a produs victime cu mult înainte de existența COVID-19, însă în aceste zile ea își trăiește momentul sinistru de glorie sub soare. Hrănită cu informații false și crescută din frica pe care o seamănă în oameni, rezistența antivaccin are curioasa particularitate de a milita conștient pentru vulnerabilizarea umanității sub masca grijilor pentru libertatea și sănătatea ei.

Bateria de sceptici de serviciu a avansat pe scara cunoașterii epidemiologice și emite opinii pe bandă rulantă care variază de la mici conspirații de interes local pînă la discuții complet imbecile despre eugenie, dominația lumii și deja tradiționalul cip ce ar urma să fie implantat de oculta mondială tuturor naivilor.

Unele dintre teoriile astea sînt atît de deplasate încît, în mod normal, ar trebui să provoace rîsul, însă barajul de inepții este atît de intens încît nu prea îți mai vine să te amuzi.

Cu atît mai mult cu cît scepticismul pare să fi lovit în România inclusiv în zona cadrelor medicale. O știre publicată de Adevărul zilele trecute observa, în titlu, că „majoritatea angajaţilor sistemului medical din Suceava refuză vaccinul anti-COVID”. Nu poți să nu te întrebi prin ce bizară coincidență sau accident s-a întîmplat ca, dintre toate locurile din România în care se putea instala prudența excesivă, tocmai Suceava s-a găsit să se remarce. Adică același loc unde, în primăvară, dovezile de incompetență și management defectuos au fost atît de grave încît a fost nevoie de intervenția armatei pentru a limita pagubele. Pagube măsurate în numărul de vieți omenești pierdute. Vieți  printre care, evident, se aflau și unele ale unor colegi ai scepticilor în halate albe de azi.

Guvernul român, încă interimar la data anunțului, a precizat că, asemenea multora dintre guvernele străine, va porni o campanie de sensibilizare a populației în vederea vaccinării. Din păcate, e  vorba de încă un sac cu bani vărsat nediscriminatoriu în presă pentru difuzarea lipsită de orice nuanțe a unor mesaje al căror efect nu va fi probabil niciodată măsurat cum se cuvine.

Mult mai utilă ar fi probabil cooptarea formală în acest efort a stakeholder-ilor majori din societate. Companii, asociații profesionale, sindicate, biserici, ONG-uri etc. Asta e un lucru care se poate întîmpla ușor dacă Guvernul va avea răbdare să analizeze cum se cuvine trecutul recent. 

Scriu asta pentru că aproape întreg anul 2020 a fost sub semnul unui conflict surd între diverse segmente ale societății cu viziuni diferite față de abordarea luptei cu pandemia. Conflict care a condus, între altele, și la un rezultat al alegerilor care a reușit cumva să dezamăgească pe toată lumea, deși nu toată lumea a cîștigat sau a pierdut la fel. Sînt acolo niște nuanțe încă insuficient subliniate.

Privind lucrurile și prin prisma experienței altor state, s-a dovedit, în cele din urmă, că măsurile care pot și trebuie luate nu sînt radical diferite, indiferent ce filozofie de viață sau de guvernare ai. De aceea, dacă din anul care s-a încheiat trebuie reținută o lecție, atunci ea ar trebui să fie aceea a nevoii unui dialog permanent și încăpățînat al Puterii cu Opoziția în toate înfățișările ei.

De succesul campaniei de vaccinare depinde nu numai sănătatea publică, ci și cea economică. Dacă, pînă acum, criza a fost cumva absorbită grație unor măsuri de urgență și rezervelor aflate la dispoziția companiilor și familiilor, situația asta nu va dura la nesfîrșit. Rezervele private se vor termina, guvernele vor ajunge și ele la fundul sacului. De aceea este esențial ca reluarea activității normale să se întîmple cît mai repede. Or, asta nu se poate întîmpla cîtă vreme ratele de infectare sînt mari, oamenii se îmbolnăvesc și mor, iar încrederea în viitor scade pînă la cote abisale.

Paradoxal, sub masca luptei pentru libertate și împotriva unei fantasmagorice dictaturi medicale, prietenul, vecina sau colegul dumneavoastră antivaccinist încearcă cu tot dinadinsul să vă țină închis în casă. Încearcă să vă falimenteze firma. Și, mai ales, încearcă să zdruncine statul pînă cînd va statul va deveni și mai stupid, și mai disfuncțional, și mai inutil decît este deja.

Și totul doar pentru ca acest prieten, această vecină sau acest coleg să vă poată spune la final (dacă, evident, veți supraviețui împreună dezastrului) că empatizează cu suferința dumneavoastră. Un cost cam mare pentru o consolare atît de mică. 

În anul Domnului 2021, antivaccinismul e o formă criminală de abuz emoțional.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.