Uraganul

8 septembrie 2005   PE CE LUME TRĂIM

Pînă la un punct situaţia a fost sub control: se anunţase forţa uraganului, populaţia fusese avertizată să plece, furtuna, de fapt, trecuse fără să atingă punctele vitale ale oraşului New Orleans. Pe această pantă descendentă a îngrijorării s-a declanşat dezastrul: au apărut găuri imense în diguri, apa a năvălit peste tot, s-a constatat că foarte mulţi oameni nu au plecat pentru că n-aveau cu ce să se deplaseze şi unde să se ducă, centrele - unde de bine, de rău au ajuns - nu erau dotate pentru a adăposti, a hrăni şi a da îngrijiri medicale unui număr atît de mare de oameni; poliţiştii, o bună parte preocupaţi să-şi salveze propria familie, alţii, ei înşişi izolaţi, n-au venit la lucru, cei prezenţi erau prea puţini pentru a face faţă dezordinii declanşate după jefuirea magazinelor; la început au fost forţate uşile prăvăliilor cu hrană şi medicamente, apoi cele ale magazinelor de arme. În nici două zile, un oraş civilizat a devenit scena desfăşurării instinctelor primare de supravieţuire, visul american a început să semene, pînă la identificare, cu realităţile ţărilor subdezvoltate. Toată lumea a aflat că, în oraşul unde se trăia uşor, unde muzica era bună, mîncarea şi băutura aveau gust, 35% dintre familiile oamenilor de culoare nu aveau automobile, că 28% dintre locuitori sînt sub limita sărăciei, iar dintre ei, 84% sînt negri. A ieşit la iveală o altă Americă decît cea a superputerii arogante, împărţind sfaturi şi ajutoare victimelor ghinioanelor planetare (fie că ghinionul e o catastrofă naturală sau o dictatură politică). Nici înecaţii, nici jefuitorii nu erau albi. În condiţiile vieţii moderne, după bătăliile antisegregaţie din anii '50 şi '60, problema rasială părea rezolvată; dar acum, şi-a arătat din nou faţa conflictuală: în adăposturile improvizate nu prea s-au văzut feţe albe şi termenul "refugiaţi" a fost folosit pentru cetăţenii americani. Surpriza creată de neputinţă a întins nota de plată către autorităţi. Cele locale şi-au explicat lipsa de pregătire prin diminuarea fondurilor şi respingerea planurilor menite să consolideze digurile care acum s-au spart. Cele federale, capabile să intervină, au decis să acţioneze o clipă după ce situaţia devenise intolerabilă. Preşedintele Bush, pe urmele preşedintelui Reagan, pledează pentru retragerea statului din treburile ţării: "Nu Guvernul este soluţia problemelor noastre - spunea Reagan - el este o parte a problemei". S-ar putea ca după dezastrul de acum, experimentul Guvernului retras să fie reconsiderat şi să se analizeze planurile de sprijin central pentru iniţiativele locale de consolidare şi de extindere a suprastructurii. Autorităţile din Louisiana (inclusiv Corpul inginerilor militari) ceruseră de la Washington 105 milioane de dolari pentru diguri; Casa Albă le-a dat 40. Evacuarea a zeci de mii de oameni nu este pe măsura posibilităţilor companiilor private. Angajamentele militare din Irak şi Afganistan, contestate şi cînd nu bate vîntul, au revenit în discuţie, reproşîndu-se preşedintelui Bush că obsesia de a răspîndi democraţia în lumea musulmană a răpit fondurile şi forţele necesare rezolvării, în bune condiţii, a unei crize interne. Cît timp se discută, pe teren lucrurile evoluează. Mecanismul începe să funcţioneze. Prea tîrziu însă pentru a face uitate scenele de gherilă urbană, de disperare, din New Orleans. "Asta nu-i America" - spunea o femeie zăcînd pe unul dintre miile de paturi de campanie de pe stadion, fără apă, fără mîncare, fără toalete, fără electricitate. "În timpul acestei crize ne-aţi părăsit. Ne-aţi privit de sus. Nu v-aţi solidarizat cu victimele noastre, nu v-aţi solidarizat cu noi. Vă plac festivalurile de jazz, sărbătoarea Mardi Gras, vă plac bucătăria şi muzica noastră. Apoi ne-aţi văzut într-o mare încurcătură, cînd o minoritate îi vîna pe cei slabi, şi ne-aţi întors spatele. Sîntem mult mai mult decît atît. Şi chiar dacă părem exotici şi uneori sîntem partea cea mai dispreţuită a Americii, facem încă parte din ea. Sîntem americani. Sîntem voi" - scrie Anne Rice în New York Herald Tribune. Este acea Americă pe care cubanezul Castro vrea s-o ajute cu medici şi unul dintre cele mai sărace state din lume - Bangladesh - cu bani. Şi admiratorii Statelor Unite, şi detractorii lor ar trebui să ţină seama de existenţa unei realităţi dificil de redus la formula "unica superputere globală". Dar s-ar putea să se înşele şi cei care contează pe declinul ei inexorabil. Ca şi la indivizi, puterea unei ţări nu se măsoară cînd îi merge bine, ci prin capacitatea de a-şi reveni după ce i-a mers rău.

Mai multe