Ura și la gară!

Formula colocvială „Ura și la gară!“, destul de răspîndită astăzi, nu este înregistrată de dicționarele noastre generale, dar a fost cuprinsă în dicționarele mai recente de argou și limbaj familiar; George Volceanov (2007) o glosează prin salutul „La revedere!”. Într-o listă de expresii de pe Wikipedia, sensul formulei este indicat prin sinonimul „gata”. Ca orice formulă de salut la despărțire sau de încheiere a unei conversații, „Ura și la gară!“ dezvoltă sensuri numeroase, dar previzibile: poate indica, în cheie pozitivă, eliberarea de o povară – sau, în cheie negativă, încheierea (prea) expeditivă și superficială a unei acțiuni, indiferența, lipsa de interes; adresată direct unui interlocutor, marchează de obicei refuzul, tăierea vorbei și alungarea fără drept de apel. În numeroasele atestări actuale găsim toate aceste valori potențiale, concretizate în funcție de context: formula indică, de exemplu, rezolvarea expeditivă și cu succes a unei probleme – „Fundașul lui Celta Vigo, Gabi Tamaș, a declarat: «Nu vreau să batem cu 2-0, cum a zis Mitică Dragomir. Batem cu 1-0, ura și la gară!»” –, dar și respingerea totală a unor încercări de angajare: „Ai peste 40-45 de ani, ura și la gară, cam asta auzi de obicei” (ro.linkedin.com). Aceleași valori le pot îndeplini, de altfel, și alte formule de despărțire, ca „Salut!“, „La revedere!“, „(Hai) Pa!“. Nota ironică a formulei este semnalată de contrastul dintre cele două componente ale sale: sinceritatea entuziasmului presupus de interjecția „ura!“ este (parțial) anulată de îndemnul la o plecare rapidă. 

Nu am găsit atestări ale expresiei înainte de a doua jumătate a secolului al XX-lea; în anii ’70 aceasta avea însă un mare succes, reflectat de presa epocii, care ilustra deja sensurile figurate de azi; formula apare, de exemplu, într-un reportaj despre un magazin alimentar lăsat neaprovizionat imediat după deschidere – „După inaugurare – ura și la gară!” (România liberă, 8 iunie 1972) – sau într-o cronică sportivă: „Ne-am salvat, conform dictonului ura și la gară” (România literară, 16 mai 1974). Expresia era deja prezentă și în literatura epocii: la Paul Goma (într-un fragment din romanul Ostinato, publicat în Viața Românească, iunie 1969) – „pașii îndepărtîndu-se, ura și la gară, fraților!” – sau la Mircea Horia Simionescu (într-un fragment din Învățături pentru delfin, în Viața Românească, iunie 1978): „Ura și la gară! a fost vorba lui. Era fericit”. O dovadă a succesului formulei glumețe în perioada respectivă este și prezența sa într-o replică dintr-un film de comedie (Eu, tu și Ovidiu, 1978) și consemnarea faptului că expresia era reluată de publicul tînăr din sală: „grupuri de băieţi, mulţi băieţi în schimbare de voce – şi ce voci! şi ce «garagaţe»! – băieţi decomplexaţi, decontractaţi care vorbesc cu protagonistul per tu: «mă, Florine, ura şi la gară!»” (Ecaterina Oproiu, în România liberă, 2 martie 1978).

Structura binară a formulei poate fi asociată cu diferite scenarii, mai mult sau mai puțin legate de anii comunismului: de exemplu, poate fi văzută, în cheie pozitivă, ca provenind dintr-o reacție de bucurie și de grabă la eliberarea din închisoare. Că formula ar putea avea o asemenea sursă ne-o sugerează un fragment memorialistic: „Ura, ura și la gară! Era salutul nostru cînd semnele ne prevesteau eliberarea” (Al. Teodorescu, Celula de minori. Cinci ani în temnițele și lagărele de muncă forțată ale României comuniste, 2015). Prima atestare pe care am găsit-o, cea din romanul lui Goma, plasează utilizarea formulei tot în mediul penitenciar. Chiar presupunînd că originea formulei ar fi legată de un entuziasm sincer din mediul carceral, e sigur că intrarea în uzul colocvial a produs reinterpretări ironice, evocînd alte scenarii: din experiența suporterilor sportivi (retrăgîndu-se rapid după o victorie a echipei favorite) sau, mai subversiv, din cea a manifestanților aduși să mimeze entuziasmul politic, grăbiți să revină pe la casele lor.

Este însă posibil ca formula să provină pur și simplu dintr-o dezvoltare glumeață a interjecției ura, folosite deja ca formulă de salut. Acest uz (înregistrat în Dicționarul limbii române – DLR) a fost semnalat de G. Caragață, într-un studiu de pionierat din 1939 – Formulele de salutare în limba română (publicat în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide”, VI). Autorul oferea o interesantă mărturie asupra utilizării interjecției ca formulă de salut, în perioada interbelică: „Din limba noastră, în cazul cînd nu-s înșelat de cunoștințile, ca și de simțul meu lingvistic, n-aș putea cita ca exemplu de formulă-apel decît exclamația ura, care se întrebuințează nu numai în ocazii ca acelea cînd se ovaționează în masă, ci și de cătră doi parteneri aflători în raporturi de prietenie unul față de altul (mai ales studenții și-o adresează reciproc, de obicei cînd niciunul nu are de gînd să se oprească și să facă un schimb de vorbe cu celălalt)” (p. 72-73).

S-ar putea deci ca „Ura și la gară!“ să fi amplificat ironic formula tinerească de salut ura, adăugînd mesajului de întîlnire (ura!) un mesaj grăbit al despărțirii (la gară!). Inovația a rezistat, probabil tocmai datorită ambiguității sale și capacității de a produce asocieri cu scenarii și valori subiective diferite.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).