Ura şi cenzura

Dintre toate frazele rostite de The­resa May în dimineața de după atacul terorist de la Londra am rămas cu reproșul premierului britanic la adresa producătorilor și distribuitorilor de conținut pe Internet care au fost acuzați de o prea mare toleranță pentru discursul extremist. „Vom lucra cu guvernele democratice aliate pentru a reglementa ciberspațiul astfel încît să împiedicăm răspîndirea discursului extremist și să nu mai permitem teroriștilor să se organizeze“, a spus, sobră, doamna May. Ceea ce observă premierul britanic este, în esență, corect. Ieftin, eficient și ușor de folosit, Internetul a devenit principalul mediu de răspîndire nu numai al mesajului extremiștilor islamici, ci și al celui al troll-ilor ruși, documentați deja suficient cît să nu mai avem dubii cu privire la existența lor, sau al propagandei antivaccin. Internetul răspîndește cunoaștere și anulează distanțe, la fel cum poate răspîndi ură și justifica crime.

Însă graba oficialului britanic de a anunța un efort de reglementare e, din punctul meu de vedere, excesivă, inutilă și, probabil, dăunătoare. Doamna May și conservatorii britanici, în al căror manifest electoral se regăsea deja o propunere asemănătoare, se grăbesc să trateze un simptom, ignorînd cauza.

O privire înapoi ajută. Interzicerea ziarelor și pamfletelor anarhiste și comuniste nu a împiedicat atentatele de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX (unul dintre ele, arareori amintit azi, a avut loc în Senatul României în 1920 și s-a soldat, între altele, cu moartea unui ministru și a unui episcop, precum și cu mai mulți răniți).

Mai tîrziu, în anii ’70, Europa occidentală a fost zguduită de un val de atentate, răpiri și incidente violente a căror intensitate a scăzut doar ca urmare a unui cumul de factori în care controlul informației care ajungea la public a avut un rol mai degrabă secundar. Uneori a fost vorba despre eliminarea fizică a autorilor, alteori despre identificarea și aplicarea unor soluții politice specifice. Nu cenzura, ci munca polițiștilor și viziunea politicienilor au făcut ca peisajul european să fie pacificat, iar nume ca Baader-Meinhof, Brigăzile Roșii sau Septembrie Negru să devină amintire. La fel în cazul Armatei Republicane Irlandeze sau cel al ETA, care anunța recent că renunță pentru totdeauna la lupta armată.

Merită menționat, poate, faptul că patriarhul terorismului contemporan, Osama Bin-Laden, a supraviețuit ani mulți în exil comunicînd cu apropiații săi prin scrisori. Insist asupra acestui detaliu: scrisori în epoca Internetului. Se poate și așa dacă fanatismul e suficient de mare. Ideologia criminală pe care sauditul a promovat-o nu a dispărut, iar ideile sale au fost preluate și chiar duse mai departe în pofida unui foarte decent și responsabil embargo al media tradiționale. Nu e dovadă mai bună și mai tragică decît valul recent de atentate din Marea Britanie. Ăsta e micul detaliu pe care Theresa May refuză să îl accepte. Problema nu e accesul la informație și dreptul firesc la viață privată, ci cu totul alta.

Site-urile pot fi înlocuite de rețele sociale, rețelele sociale pot fi înlocuite de aplicații de chat criptate, iar web-ul vizibil de așa-numitul dark-web (acel Internet underground unde guvernele nu au reușit încă să își facă simțită cu adevărat autoritatea, deși tentative, unele reușite, au existat).

Doamna May se luptă cu o țintă în mișcare și probabil va pierde. Transformarea platformelor de tip Facebook, Twitter sau a ISP-urilor în polițiști privați aflați la dispoziția guvernelor nu va face decît să mărească interesul pentru tehnologie al celor care au motive să se ascundă. Iar tehnologia are acest obicei bizar de a fi în permanentă schimbare. Orice breșă va deveni inutilă cîtă vreme, undeva pe lumea asta, se va găsi un programator care se teme mai mult de intervenția guvernului în viața privată decît de teroriștii cu care, statistic, are prea puține șanse să se întîlnească.

Între timp însă, cel mai mult au de pierdut cetățenii occidentali care nu au nici o legătură cu terorismul și care vor fi expuși, evaluați și clasificați de funcționari guvernamentali al căror acces la informații private îl va depăși adesea pe cel permis prietenilor sau familiei. E, de fapt, o formă de presiune echivalentă, dacă vreți, cu turnătoriile la Securitate ale preoților români în timpul comunismului. Un abuz de încredere intolerabil, din punctul meu de vedere. Și cred că o greșeală majoră este atitudinea de tip „N-au decît să mă urmărească, n am nimic de ascuns“. Sînt absolut convins că printre zecile de mii de arestați și concediați din Turcia sînt măcar vreo cîțiva care gîndeau la fel. La fel și prin pușcăriile chineze sau lagărele nord-coreene. Guvernele lumii sînt impredictibile cînd își stabilesc inamicii. Poți deveni unul dintre ei peste noapte. Lupta împotriva erdoganizării discursului public privind viața privată devine, încet în­cet, o datorie universală.

Nu am cetățenie britanică, dar, dacă aș avea-o, aș vota împotriva Theresei May. Aș vota pentru libertatea pe care conservatorii britanici nu mai știu să o apere, deși asta era odată principala lor trăsătură politică. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.