Uniunea la paradă
Pe măsură ce instanţele internaţionale îşi dovedesc neputinţa de a decide şi de a traduce în acţiune deciziile, numărul organismelor colective creşte. Proiectul Uniunii Mediteraneene a fost anunţat de preşedintele Franţei încă în discursul său de instalare, în 2007. Era evident că pe lîngă preşedinţia Uniunii Europene, în a doua jumătate a anului 2008, acesta era unul dintre punctele centrale ale politicii sale externe. Necesitatea de a apropia ţările din Sud de pe malurile Mediteranei de UE a fost lansată din 1995, în cadrul Procesului Barcelona, sub numele de Euromed. Încă de atunci presiunea islamistă în Alger şi Maroc, dificultăţile ridicate de imigraţie păreau să impună soluţii găsite în comun. Procesul a fost întrerupt atunci de asasinarea prim-ministrului israelian, Yitzhak Rabin, semn că în regiune consecinţele conflictului din Orientul Mijlociu influenţează toate încercările de rezolvare a problemelor economice sau politice. Iniţiativa lui Nicolas Sarkozy a fost întîmpinată cu suspiciunile care însoţesc de obicei inovaţiile preşedintelui francez, mereu bănuit că inventează simboluri, bune pentru consolidarea soclului propriei statui. Lista obiectivelor concrete este, totuşi, impresionantă: poluarea, interconexiunea pentru energie electrică, accesul la apa potabilă, educaţia, cercetarea, reglementarea fluxurilor migratoare, lupta împotriva terorismului. Blocajele sînt la fel de multe: Cancelaria Germaniei, prin vocea Angelei Merkel, a afirmat că nu vede necesitatea unui organism suplimentar. I s-a alăturat Suedia. La Sud, ţările vizate sînt într-o aprigă concurenţă pentru eventualul loc în conducerea eventualului nou organism; astfel, Uniunea Mediteraneană a devenit Uniunea pentru Mediterana, unde poate fi membră orice ţară a Uniunii Europene; apoi, diplomaţia franceză a produs minuni de subtilitate pentru a-i împăca pe liderii arabi pînă la punctul unde pot veni împreună la aceeaşi conferinţă. Dar nu mai mult de atît. În cele din urmă, 41 de lideri (dintre cei 44 invitaţi) au participat la reuniunile de la Grand Palais şi, dacă tot erau la Paris, au stat şi în tribunele spectaculoasei parade de 14 iulie. Sarkozy şi-a materializat astfel scopul: preluarea de către Franţa a rolului de negociator în conflictul dintre Israel şi unele ţări arabe, precum şi între ţările arabe. La summit nu s-a produs nici unul dintre incidentele prevăzute: preşedintele Bashar al-Assad al Siriei, prezent la tribuna oficială, e considerat responsabil de atacul din 1983 asupra unor militari francezi din Liban, atac soldat cu 58 de morţi. Clasa terminală a Academiei Militare Saint-Cyr poartă numele unuia dintre cei ucişi. În timp ce absolvenţii defilau, preşedintele Assad aplauda şi tensiunea nu a degenerat. Prezenţa preşedintelui sirian la Paris a născut multe controverse în presa franceză, printre deputaţii opoziţiei şi printre simplii adversari ai preşedintelui Sarkozy. Totuşi, La Paris, Assad şi omologul său libanez, Michel Suleiman, au decis să deschidă oficii diplomatice şi chiar dacă Assad a părăsit sala în timpul discursului premierului israelian Ehud Olmert şi a refuzat să-i strîngă mîna, cei doi au comunicat indirect prin prim-ministrul turc, Recep Tayyip Erdogan, el însuşi reticent cu privire la organismul la a cărui naştere a participat. Nu este singurul care consideră că una dintre motivaţiile Uniunii pentru Mediterana este blocarea accesului Turciei în Uniunea Europeană. Pînă la cooperarea visată de Sarkozy, riveranii Mării Mediterane sînt dominaţi de diferenţele de viziune, dar în special de atitudinile diferite faţă de SUA şi de puterile europene şi persistă temerile în legătură cu viitoarele forme de dependenţă. Cu răbdare, Uniunea pentru Mediterana poate deveni cadrul unde se poate lucra la atenuarea tensiunilor, amînînd pînă la anulare pericolele niciodată eliminate ale conflictelor armate; însă acum, la început, oferă, pe lîngă fotografia protocolară, doar o concesie făcută de 41 de şefi de stat unuia excesiv de ambiţios.