Uniunea Europeană - un Turn Babel al nemulţumirilor

1 mai 2013   PE CE LUME TRĂIM

Una dintre condiţiile ca o informaţie oarecare să devină o ştire este caracterul ei neobişnuit sau neaşteptat. Cu alte cuvinte, orarul magazinului din colţ – o informaţie demnă de reţinut – nu reprezintă, totuşi, o ştire. Schimbarea orarului, însă, ar putea fi. Din această perspectivă, sondajul realizat recent în şase mari state ale Uniunii Europene şi publicat de ziarul britanic The Guardian (în general, mai favorabil Uniunii Europene decît altele din Insulă) nu este o ştire. Mai precis: faptul că încrederea cetăţenilor în instituţiile europene nu reprezintă o surpriză. Pur şi simplu, se află în linie cu aşteptările. Şi, totuşi, în dosul cifrelor se pot găsi o mulţime de explicaţii.

Aşadar, cifrele. Sondajul – care a cuprins 350 de milioane dintre cele 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii – a comparat situaţia din cele mai mari state membre, în raport cu anul 2007, premergător crizei.

Neîncrederea în instituţiile europene a urcat vertiginos, cum era şi de aşteptat – de la 28% la 53% în Italia; de la 41% la 56% în Franţa; de la 36% la 59% în Germania. În Marea Britanie, ţară aflată în febra dezbaterilor privind „renaţionalizarea“ unor prerogative acordate instituţiilor europene, neîncrederea a crescut de la 49% la 59%. Recordul de neîncredere este însă deţinut de Spania, unde nivelul a crescut de la 23% la 72%. Curios, neîncrederea polonezilor a crescut de la 18% la 42%, deşi nu se poate spune că Polonia nu a profitat din plin de apartenenţa ei la Uniunea Europeană.

Desigur, era de aşteptat o scădere a încrederii în instituţiile europene, într-o perioadă de criză – mai precis, în care criza financiară s-a transformat într-una economică, apoi într-una socială, apoi într-una politică şi, în cele din urmă, într-o criză a identităţii europene. Şi, în acest sens, se poate spune – desigur, în glumă – că sondajul din The Guardian nici măcar nu e o ştire.

Într-un fel, reacţia este oarecum nedreaptă. Criza datoriilor, de exemplu, nu aparţine Uniunii, ci statelor membre. Este adevărat că instituţiile europene – Consiliul, Comisia, Parlamentul – nu au găsit, poate, cele mai eficiente răspunsuri pe termen scurt. Dar cel puţin au impus reglementări care să facă puţin probabile asemenea derapaje, în viitor. Şi aceasta, chiar prin sancţionarea statelor membre care depăşesc deficitele.

Apoi, neîncrederea germană nu are prea mult de-a face cu cea spaniolă, de exemplu. Ba chiar vin din direcţii diferite. Pentru germani, neîncrederea în instituţiile europene înseamnă mai degrabă nemulţumirea faţă de partenerii risipitori, indisciplinaţi şi neatenţi cu finanţele publice. Cetăţeanul german de rînd are convingerea că el plăteşte factura pentru restul europenilor, mai ales pentru cei din sud, în timp ce aceştia din urmă protestează, fac greve şi agită portretele lui Adolf Hitler. „Ce fel de Uniune este aceea în care noi plătim, iar ceilalţi ne jignesc?“ ar spune germanii.

Pentru spanioli şi italieni – şi într-o bună măsură, pentru francezi – instituţiile europene sînt echivalente cu austeritatea. O austeritate impusă, bineînţeles, de Germania, în faţa căreia „Bruxelles-ul“ nu a avut a obiecta.

Dar polonezii? Politica de coeziune, de care au ştiut să se folosească într-un mod admirabil, le-a adus resursele necesare pentru a trece cu bine peste criză. Liderii lor se bucură de o bună reputaţie şi de o mare putere de influenţă în complicatul joc al negocierii de la Bruxelles. Polonia a avut mult de cîştigat în urma aderării. Dar poate tocmai aici este problema!

Polonia îşi vede ameninţate realizările ei, în viitorul tot mai ceţos al Uniunii. Pur şi simplu, instituţiile europene nu reuşesc să-i ţină laolaltă pe europenii din nord şi din sud, din est şi din vest, iar asta nu poate fi decît în dezavantajul Poloniei. Nu degeaba ministrul de finanţe Jan Rostowski afirma, acum doi ani, stîrnind discuţii aprinse la Bruxelles şi Strasbourg, că dacă zona euro se prăbuşeşte, în Europa va fi război.

Desigur, ar fi fost interesant şi dacă sondajul ar fi cuprins şi a şaptea mare ţară a Uniunii, adică România. Conform ultimului eurobarometru, publicat în această primăvară, dar cuprinzînd date din toamna lui 2012, încrederea românilor în Uniunea Europeană a scăzut cu 14 procente, la 46%, de la 60% în 2011. Motivele? Poate că Uniunea Europeană nu s-a dovedit acel Moş Crăciun pe care mulţi şi-l imaginau înainte de aderare. Poate a contat şi intervenţia instituţiilor europene, în vara lui 2012, în sprijinul unui preşedinte Traian Băsescu puternic contestat. Dar chiar şi aşa, nivelul este cu mult peste cel al încrederii în instituţiile democraţiei autohtone – or fi ei liderii europeni mai puţin buni decît am crezut, dar în nici un caz atît de răi precum ai noştri.

Există, aşadar, nu o nemulţumire a europenilor faţă de instituţiile Uniunii. Sînt mai multe nemulţumiri şi de sens contrar. Iar aceeaşi măsură nu-i poate mulţumi pe toţi, în acelaşi timp. Ceea ce face cu atît mai dificil dialogul pentru viitorul Uniunii Europene. Dar măcar ştim cum stăm. Iar asta, da, este o ştire.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.

Mai multe