Uniți în dezastru. Ucraina la 30 de ani (2)

Din scurta și tulburata experiență a independenței, ucrainenii nu au foarte multe amintiri plăcute. Paradoxal, cumva, greutățile prin care au trecut contribuie la crearea unui sentiment național. 

Independența e un proces, nu un eveniment. Constatarea vine dintr-un studiu realizat de Laboratorul pentru Jurnalism de Interes Public și Institutul pentru Cercetare Socială din Harkov în cadrul unui efort mai larg al unor universități occidentale care urmăresc să măsoare și să combată efectul dezinformării și al propagandei asupra societăților democratice. 

O observație relevantă a studiului e că, pentru foarte mulți ucraineni, declararea formală a independenței nu a avut cine știe ce relevanță. Pe 24 august 1991, Parlamentul de la Kiev a făcut pasul spre desprinderea de URSS, iar în decembrie declarația a fost aprobată printr-un referendum. 90% din participanți au fost de acord cu o Ucraină independentă, însă, întrebați acum, foarte mulți vor spune că, în acele vremuri, principala lor preocupare era să navigheze pe apele tulburi ale unei tranziții care de-abia începea. Siguranța economică era mult mai importantă decît politica. 

30 de ani mai tîrziu, evenimentele care îi fac să se simtă membri ai unei comunități naționale sînt mai degrabă tragice. Cernobîlul – văzut ca un eșec sovietic pentru care ucrainenii trag ponoasele – și  cele două revolte populare din ultimii douăzeci de ani – Revoluția Portocalie și Euromaidanul – sînt momente-cheie în conștiința populară.  E relevant faptul că sentimentul de mîndrie legat de acele proteste este împărtășit inclusiv de oameni (mai ales tineri) care nu sprijină etosul pro-occidental ce a stat la baza lor. În opinia ucraineanului mediu, să lupți pentru drepturi e important, chiar dacă privești această luptă din altă tabără. Sînt respondenți care consideră și izbucnirea războiului din Donbas, alimentat de Rusia, ca unul dintre momentele în care ucrainenii au descoperit că sînt mai multe lucruri care îi unesc decît cele care îi despart.

Instabilitatea permanentă din estul țării, aflat sub ocupație rusească din 2014, face ca ucrainenii din acea zonă să fie exasperați de faptul că nu par să aparțină nimănui. Loialitatea lor e mai degrabă fluidă (nu se simt nici foarte ucraineni, nici foarte ruși și nici nu au cine știe ce atașament față de bizarele republici independente care ființează acolo, nerecunoscute de nimeni), iar dorința care revine constant în răspunsuri e aceea de a fi lăsați în pace. Oamenii vor liniște și perspectiva unei vieți normale. 

Altă întîmplare, pozitivă de data asta, la care oamenii se raportează spontan cînd sînt întrebați despre ce înseamnă să fii ucrainean, este Euro 2012, pe care Ucraina l-a găzduit împreună cu Polonia. Campionatul acela e o sursă de mîndrie națională care reușește să unească națiunea indiferent de identitatea etnică a indivizilor. Ucraina, ca orice altă țară, mai ales din Est, simte nevoia să fie legitimată de opiniile celor din exterior. Fenomenul, scriam și săptămîna trecută, este prezent și în România, deși, în ultimii ani, la cote mai apropiate de media europeană. Românii sînt mult mai puțin nesiguri de identitatea lor decît ucrainenii. E important, spune unul dintre participanți, ca alte națiuni să recunoască că „Ucraina există”.

Pentru o țară cu o compoziție etnică complexă, confruntată cu separatism și agresiune externă, populația Ucrainei pare surprinzător de tolerantă. În răspunsurile din focus-grupuri, cetățenii de rînd nu par să aibă o problemă majoră cu folosirea limbii materne, iar pentru disensiunile legate de limbă, oamenii dau vina pe politicieni. Întrebați în ce limbă trebuie să fie produs un film documentar despre istoria Ucrainei, cei mai mulți admit că ar fi util ca producția să fie accesibilă și vorbitorilor de rusă. Rămîne totuși realitatea că, în vestul țării, rusa este aproape eliminată din spațiul public. 

Între concluziile studiului, probabil cea mai interesantă este aceea care observă că un factor esențial în coeziunea unei națiuni e cultura populară. Obosiți de bombardamentul propagandistic la care sînt supuși zilnic, oamenii își caută scăparea în așa numitele soft news – informații despre stiluri de viață, dezvoltare personală, călătorii sau jocuri pe computer. De altfel, autorii studiului recomandă presei locale să investească în această zonă de interes pentru a ocupa un spațiu care acum este încă dominat de media rusești. 

Doamna care plimba un porcușor în lesă într-o dimineață de vară din Kiev poate depune mărturie că strategia asta funcționează.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ