Unirea cu Basarabia: gata pentru provocare?
Parafarea de către guvernul de la Chişinău a Acordurilor de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană a reaprins în România discuţiile privind reunificarea ţării. Preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre unire ca despre următorul proiect naţional al României, după aderarea la NATO şi UE. Un sondaj publicat imediat în presa de la Bucureşti arată că peste 70% dintre români doresc unirea. Iar prezenţa preşedintelui Republicii Moldova şi a ministrului Apărării la festivităţile de la Arcul de Triumf, ocazionate de sărbătoarea de la 1 Decembrie, a întărit speranţa. Republica Moldova s-a înscris pe orbita europeană şi putem spera că evoluţiile politice de pe cele două maluri ale Prutului vor duce către unificarea statelor româneşti. Şi asta chiar în timp foarte scurt – la parada de 1 Decembrie m-am aflat în acelaşi platou TV cu analistul militar Ion Petrescu, un fin cunoscător al situaţiei de peste Prut, iar domnia sa a avansat anul 2018 – adică odată cu împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire. Ar fi, într-adevăr, un moment de însemnătate colosală în istoria românilor!
I-am promis că, în cazul acesta, vom desface împreună şampania, în acelaşi platou TV – a promis, la rîndu-i, că o va aduce chiar dumnealui.
Dar, să recunoaştem, paşii pînă la un asemenea eveniment istoric sînt numeroşi şi dificili.
În primul rînd, nimeni în Uniunea Europeană nu consideră Parteneriatul Estic drept o cale pentru aderarea la Uniunea Europeană, o „anticameră“, aşa cum au fost pentru statele din Europa Centrală şi de Est Acordurile de asociere şi liber schimb, încheiate la începutul anilor ’90 (1995, în cazul României). Este adevărat că, mînaţi de entuziasm, liderii moldoveni au declarat că momentul Vilnius reprezintă pasul istoric spre aderare. Dar nici preşedintele Comisiei Europene, nici cel al Consiliului, nici comisarul pentru Extindere nu au suflat vreun cuvinţel despre un eventual parcurs de aderare pentru Moldova şi Georgia.
Potrivit surselor europene, la Bruxelles şi în capitalele statelor membre se caută soluţii îndreptate mai curînd înspre construirea unei vecinătăţi stabile şi predictibile a Uniunii Europene, şi nu pentru continuarea extinderii. Astfel, dacă pentru Balcanii de Vest, calea aderării este deschisă, pentru ceea ce a mai rămas din fostul spaţiu sovietic, oferta va fi mai degrabă în sensul unei asocieri. O asociere care să însemne liber schimb, liberă circulaţie pe bază de paşaport, proiecte comune de dezvoltare, inclusiv pentru infrastructură. Dar nu şi statut de membru. Deci, neparticipare la politicile agricole, la cea de coeziune şi probabil nici la cea externă şi de securitate comună. Fără acces liber pe piaţa muncii. Un ultim cerc al unei Europe avînd în mijloc „miezul tare“ al zonei euro.
Ei bine, dacă dorim unirea, trebuie mai întîi să ne convingem partenerii europeni să dea o adevărată perspectivă de aderare Moldovei şi, eventual, Georgiei. Uniunea Europeană, prin actualele ei tratate, pur şi simplu nu are instrumentele juridice prin care un stat care nu îndeplineşte criteriile de aderare să intre printr-o „fuziune“ cu un stat membru. Mai mult: preşedintele Barroso a avertizat nu de mult regiuni „centrifuge“, precum Catalonia, că vor fi nevoite să aplice din nou procedurile de aderare, în caz că se vor declara independente.
Să presupunem însă că vom reuşi să determinăm o nouă extindere a Uniunii, în atmosfera aceasta atît de încărcată, în peisajul european ameninţat tot mai mult de ascensiunea partidelor naţionaliste şi extremiste, în egoismul naţional tot mai accentuat, care ne afectează şi pe noi, românii – vezi recenta poziţie adoptată de premierul David Cameron sau blocarea dosarului Schengen.
Dacă, totuşi, vom fi capabili de o asemenea ispravă, putem spera că standardele europene vor ajunge pînă la Nistru într-un timp rezonabil – chiar pînă în 2018, astfel încît dl doctor în ştiinţe militare Ion Petrescu să poată pune şampania la rece. În definitiv, Moldova este o ţară mică, salturile se pot face uşor.
Dar dincolo, în regiunea transnistreană? Aici, optimismul nu prea îşi mai are locul şi o decizie fermă va trebui luată. Transnistria este bolovanul legat de piciorul Republicii Moldova. Modelul cipriot? Teoretic, ar fi posibil – dar pentru aceasta trebuie ca noi să ne convingem partenerii europeni să transforme excepţia cipriotă în regulă, cu toate consecinţele decurgînd de aici. Putem?
În sfîrşit, perspectiva unirii este o provocare şi pentru România. Trebuie să realizăm în scurt timp acele aranjamente constituţionale şi administrative care să permită un asemenea act. Să nu ne facem iluzii, elitele politice şi economice, ba chiar şi cei din administraţia din Republica Moldova (chit că o bună parte au studiat în România) nu vor accepta o fuziune necondiţionată, prin care să li se numească prefecţi de la Bucureşti. Este România dispusă să pună în discuţie diferite concepte de autonomie? Să nu uităm, găgăuzii din Republica Moldova au deja o formă de autonomie, iar deschiderea unui asemenea capitol va avea consecinţe politice importante în România.
Cu toate acestea, unirea nu este o idee imposibilă. Şi să luăm în calcul că, într-o conjunctură favorabilă, putem pune Europa în faţa faptului împlinit, aşa cum am şi făcut-o în 1859, cu unirea sub Alexandru Ioan Cuza. Totul este să ne asumăm exact ceea ce ne dorim şi să ne pregătim cu atenţie şi pragmatism paşii necesari. Asta da provocare!
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.