Uneori e greu. E tare greu

26 februarie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Cine crede că nu există situații fără ieșire cînd ești profesor ar trebui să treacă, doi-trei ani, prin rolul de diriginte la o clasă eterogenă, cu copii din medii diferite, cu familii avînd poziții diferite pe scara socială, cu tipuri de familii diferite, de la cele standard la cele monoparentale din varii motive sau de tipul bunic-nepot, de etnii diferite, cu niveluri diferite de dezvoltare intelectuală și cu capacități diferite, respectiv cu motivații pentru învățare și educare uneori de-a dreptul disjuncte.

Ești pus, uneori, în situații-limită, din care efectiv nu mai știi cum să ieși, pe care nu știi cum să le mai gestionezi și, din păcate, aceste situații, oricît te zbați pentru a le gestiona, se scurg spre deznodăminte previzibile: absenteism, eșec școlar, abandon școlar. Vă luptați tu, ca profesor, tu, ca diriginte, colegii tăi, conducerea școlii, apelați la sprijin psihologic de specialitate, dar totuși bulgărele nu se oprește, se rostogolește implacabil. Și, totuși, știi că acolo exista alt potențial, exista potențialul binelui, al reușitei, al succesului și al integrării, dar ceva, cumva, la un moment dat, s-a întîmplat greșit, poate au fost mai mulți factori, o încrengătură, iar acum nu mai ai alte soluții decît clasicele și tristele sancțiuni școlare și observarea tiparului. Cine n-a trăit asta, zic să nu dea cu piatra.

Vorbesc cu o prietenă, îmi relatează un caz. Are o elevă în clasa a VII-a. La început, printr-a V-a, părea doar timidă. Mai rezervată, cu puține vorbe, răspundea doar întrebată fiind, rareori ridica mîna din proprie inițiativă, dar arăta interes și potențial. Caiete îngrijite, scris ordonat. Totuși, uneori simțea că ceva scîrțîie, că ceva nu e autentic, ceva e altfel decît trebuie cu ea. Uneori nu își făcea tema. Uneori zîmbea absentă sau chiar cu o umbră ce părea impertinență. Într-o discuție cu mama fetei, aceasta mărturisește că fata e perfecționistă, că stă pînă noaptea la unu sau două să își facă temele. Colega se miră: cum, dar așa ceva nu e posibil, nu o lăsați, fata trebuie să doarmă, nu primește oricum teme care să necesite atît de mult timp de lucru. Da, dar știți, nu o pot opri, ea vrea neapărat și eu nu o pot opri. Ceva scîrțîie, dar ce oare? Mama mai spune într-o doară și că sînt ceva probleme în familie, că relația cu soțul nu prea merge, în fine, nimic clar. Clasa a V-a se termină, fata are medii rezonabile, fără a fi printre primele în clasă, totuși.

În anul următor, clasa a VI-a, lucrurile devin mai grave. Fata începe să lipsească, acumulează mai multe absențe, dar mama o mai motivează, mai apar scutiri, fata pare a intra exact în compania colegelor care, adunate la un loc, par a fi un butoi de pulbere și de probleme. Cele care lipsesc, cele care nu sînt controlate de părinți, cele care generează conflicte cu alți colegi din alte clase, cele care în general sînt la limita supraviețuirii notelor. Situația nu pare chiar dramatică, deși se văd unele scăderi ale fetei față de anul precedent. Mama apare tot mai rar pe la școală, în semestrul al doilea deloc, profesoara încearcă de cîteva ori să o contacteze fără succes, anul trece, se încheie, mama nu mai apare, mediile fetei sînt simțitor mai mici ca în clasa a V-a.

Acum, cu ochiul liber, încă de la începutul semestrului I, fata pare în altă lume. Profesoara simte pericolul și începe să fie tot mai atentă. Mama nu vine la ședința cu părinții. Întrebată fiind de ce nu a venit mama ei, fata spune că nu a putut ajunge, lucrează. Fapt curios, totuși, căci ședința a fost seara. De ce nu m-a anunțat? Să mă sune, te rog! Bine, am să îi spun. Mama nu sună, sună profesoara. La telefon, nu răspunde nimeni. Trimite mesaj, nu primește răspuns. O vreme nu insistă. Într-o zi, absolut întîmplător, pe la ora cinci-șase după-amiaza, o vede din mașină pe fată, sprijinind un gard, pe o stradă oarecare, lăturalnică, parcă cu privirea în gol. Nu reușește să se oprească, e trafic, dar o întreabă a doua zi ce făcea, fata zîmbește și nu oferă nici un răspuns clar. Profesoara încearcă iar să o contacteze pe mamă, fără succes. La telefon fie nu răspunde nimeni, fie e închis. Pe WhatsApp nu răspunde, deși cineva citește mesajele. Apoi nu le mai citește. Colegii fetei îi spun profesoarei că, de fapt, numărul acela nu aparține mamei. Că și l‑ar fi schimbat. Fata o poartă cu vorba, ba că nu știe numărul pe de rost și nu are telefonul la ea, ba că una, ba că alta. Mai trece timp. Fata începe să aibă tot mai multe absențe, mai ales la primele ore, cînd în-tîrzie constant. Unghii lungi, vopsite multicolor, zîmbet absent sau semi-impertinent, răspunsuri moi, fără consistență, apatice. Note mici, tot mai mici. Primul semestru se încheie cu o corigență, cu nota scăzută cu cîteva puncte la purtare pentru absențe și cu absența majoră a părinților din dialogul cu școala.

Al doilea semestru începe aproape -abrupt, cu aceleași probleme. Mama de negăsit, absențe multe mai ales la primele ore, răspunsuri neclare ale fetei, zîmbet, anturajul nefericit, în plus profesoara află și că în orele de absență adesea fata fumează după un colț din apropierea școlii. După îndelungi încercări și insistențe, profesoara reușește să intre în contact cu tatăl. Sunînd pe un număr pe care îl credea al mamei, răspunde, de fapt, sora fetei. Ca urmare a acestui apel, după puțin timp pe profesoară o contactează tatăl. Dar, neștiind care e situația reală din familie, profesoara nu oferă detalii la telefon, insistînd ca ambii părinți sau măcar mama să vină la școală.

Ca să scurtez, în cele din urmă mama vine. Iar profesoara află descurajată că mama însăși se declară depășită. Că nu știe ce să facă. Pentru că fata o minte, pentru că ea o trimite dimineața la timp de acasă. Pentru că uneori pretinde că se duce să își cumpere un covrig și nu se mai întoarce decît noaptea. Pentru că uneori lipsește zile și nopți de acasă. Mama dă din umeri: nu știu ce să fac, nu o pot controla. Profesoarei nu-i rămîne nici ei decît să dea și ea din umeri, după ce propune intervenții specializate cu psihologul școlii, exprimîndu‑și în același timp temerea că acestea ar putea fi insuficiente. Și să anunțe, în același timp, care sînt urmările posibile, ca sancțiuni, pe care le riscă fata.

Poate vă pare prea puțin și, de altfel, profesoara nu își propune să renunțe. Dar e teribil de greu și uneori pare că soluțiile nu sînt nicăieri disponibile.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe