Unde aţi fost pînă acum?

10 ianuarie 2017   PE CE LUME TRĂIM

Nici meritocraţia occidentală nu mai e ce-a fost. Altfel nu se poate explica infiltrarea Rusiei, terorismul şi, în genere, amploarea crizei prin care trece Vestul în prezent. În SUA, administraţia Obama îşi petrece ultimele zile punînd beţe în roate politicii viitorului preşedinte. Abţinîndu-se într-un vot decisiv, în Consiliul de Securitate ONU, reprezentanta SUA a permis adoptarea unei rezoluţii privind Orientul Mijlociu, care leagă de mîini şi de picioare nu numai oficialităţile israeliene, ci şi pe aliaţii lor de peste Ocean.

Căci rezoluţia adoptată prin abţinerea americană tinde să nu le mai permită SUA să medieze în conflict prin acţionarea pîrghiei teritoriale ca stimul de încheiere a unei viitoare păci. Nu e, fireşte, singurul obstacol din calea viitorului şef al statului american. Care, deşi ales cu un avantaj apreciabil de electori, se vede confruntat cu probleme de legitimitate nu doar din cauza unei părţi a elitei politice şi culturale de dincolo şi dincoace de Ocean, ci şi din pricina semnelor de întrebare pe care le ridică imixtiunea foarte probabilă a Rusiei în campania electorală americană. S-a văzut ales Donald Trump cu sprijinul lui Vladimir Putin? Aşa cred nu doar serviciile secrete americane, reşapate masiv în cei opt ani la putere ai lui Obama, ci şi parte din clasa politică şi administraţie.

Dar cît de ample şi cît de hotărîtoare au fost, pînă la urmă, efectele acţiunilor probabil concertate, la care s-au dedat hackerii şi propagandiştii Kremlinului? Ar trebui studiat şi cuantificat ce anume a obţinut Rusia promovînd „era post-factuală“, una care afectează, desigur, nu doar America şi n-are cum să nu preocupe în cel mai înalt grad elitele europene, într-un an electoral decisiv şi pentru Germania Angelei Merkel, şi pentru Franţa unui posibil preşedinte pro-rus, Fillon. Ori pentru o Italie şi o Românie alunecînd, ca alte zone întinse ale Europei, pe aceeaşi regretabilă pantă populistă.

O întrebare presantă, în context, vizează însă chiar aportul la această criză (nu doar de legitimitate) al elitelor politice apusene. Pentru că, dacă adînca infiltrare a Vestului de către Moscova nu e imaginară, paranoică şi fantezistă, ci se probează – şi indiciile realităţii ei sînt cît se poate de credibile şi verosimile –, se pune întrebarea ce-au păzit oare liderii occidentali în ultimii opt ani. Ce-a fost cu mult doritul „reset al relaţiilor cu Rusia“, propagat de Obama în 2012, cînd, după cum just observă fostul primar al New York-ului, Giuliani, Obama ridiculiza avertismentele privind Kremlinul, lansate de contracandidatul său republican la preşedinţie, Mitt Romney?

Cine e de vină pentru infiltrarea rusă? De ce n-a ştiut Vestul cu cine are de-a face la Kremlin? De ce s a cotizat la degringoladă oferindu-i se lui Putin, ani la rînd, cecuri în alb? De ce i s a prelungit sine die creditul politic, în ciuda fărădelegilor lui repetate şi în pofida apelurilor şi semnalelor de alarmă ale unor analişti? De ce s-au ignorat avertismentele unor observatori, emise, în mod notabil, inclusiv la Deutsche Welle, cu frecvenţă, intensitate şi acuitate crescîndă, din 2012 încoace, fără să se ia măsuri antipropagandistice palpabile?

De ce posturile occidentale ca Europa Liberă, BBC şi Vocea Americii şi-au redus masiv ori şi-au încetat emisiunile în multe limbi europene şi n-au reînfiinţat ori amplificat astfel de programe, în ciuda necesităţii lor vădite? Simplu. Din cecitate, pe de o parte. Pentru că au fost considerate dispensabile şi s-a făcut „economie“, chipurile, buzunarului contribuabilului. Iar pe de alta, pentru că la vîrf nu s-a sesizat pericolul, din orbire ideologică. Din prostie. Ca şi din laşitate. Între altele, pentru că însăşi detectarea şi asumarea primejdiei şi adoptarea măsurilor de combatere a ei erau – sau erau considerate – impopulare şi presupuneau explicaţii şi efort persuasiv, riscînd să deşire înşelătoarele pretenţii de pacifism şi superioritate morală, afişate la adăpostul scutului american.

Pe scurt, răspunderea pentru criza actuală revine elitelor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Iar dacă administraţia Obama acuză imixtiunea Rusiei în campania prezidenţială americană, e clar că poartă ea însăşi o consistentă parte din vină pentru vulnerabilizarea securităţii SUA şi anemierea democraţiei americane.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru elitele germane, care, mai nou, atribuie riscului unui posibil amestec rusesc în alegerile din Republica Federală o atenţie susţinută, aproximativ egală celei acordate demersurilor necesare ameliorării unei securităţi germane ce s-a dovedit extrem de precară în faţa ameninţării teroriste. Această atenţie, în fine enormă, e, desigur, salutară. Dar întrebarea, şi în acest caz, se pune la fel. Unde aţi fost pînă acum, oameni buni? N-aţi înregistrat ofensiva agitprop-ului rusesc, inclusiv în România USL-istă şi post-USL-istă, ca şi în mai toate celelalte ţări europene? N-aţi observat atentatele islamiste de la New York, Londra, Madrid, Paris ori Nisa, din ultimul deceniu şi jumătate?

V-au scăpat nesesizate actele teroriste comise în Israel, înaintea celui săvîrşit, ca la Berlin, la volanul unui camion, de un fan al aceluiaşi „stat islamic“, care a însîngerat duminică, pe un model mai vechi, nu mai puţin de cinci familii ale statului evreu, fiind, în consecinţă, aplaudat la scenă deschisă de organizaţia islamistă palestiniană Hamas? Cea pe care europenii o consideră grupare teroristă, fără ca această încadrare să-i împiedice să-i finanţeze, între altele, grădiniţele şi şcolilele unde sînt educaţi în spiritul „martiriului“ viitorii terorişti? Sau aţi invocat stăruitor globalizarea, aşteptîndu-vă ca doar terorismul islamist să-şi impună sieşi graniţe, cuminte?

Atentatul de la Berlin s-a văzut urmat de alocuţiunea ministrului federal de Interne, Thomas de Maizière care, ca reacţie la terorismul islamist, a revendicat „un stat puternic“. Ca şi cum Republica Federală ar fi fost, pînă acum, un sat fără cîini, cu toate cele 17 servicii de contraspionaj intern şi varii poliţii de care dispune. Şi a căror cooperare s-a constatat, tardiv, la Berlin, că lasă de dorit.

În ecou, întreaga clasă politică şi-a descoperit brusc vocaţia securitară. Sub presiunea apropiatelor alegeri legislative germane şi a temerilor unei părţi substanţiale a electoratului, din care segmente notabile s-au îndreptat spre populism, pînă şi stînga postcomunistă, nu mai puţin putinistă decît extrema dreaptă, a virat-o subit spre discursul poliţist.

Or, tuturor ar trebui să li se pună întrebarea-cheie: pînă acum unde aţi fost? Sigur, e nevoie de urgenta ameliorare a apărării Germaniei şi Europei. Dar dacă ani la rînd v-aţi ratat menirea, ce vă susţine pretenţia ori speranţa că nu veţi mai greşi de-acum încolo? Alegerile? Haida de. Înaintea Anei Blandiana, istoricul belgian David Engels a prevăzut, pesimist, eventualitatea ca în Europa să aibă loc catastrofe de proporţiile dezagregării Imperiului Roman. Şi-a publicat cartea în 2013. N-a interesat pe mai nimeni.

Mai multe