Un viitor pentru Cartagina
Am citit, undeva, un exemplu concludent în legătură cu bazele materiale şi de confort ale lumii în care trăim noi, occidentalii. La cererea companiei Ford, în SUA, la Detroit, a fost realizat, în 1929, înainte de Marea Criză, un studiu privind nivelul de trai al populaţiei. S-a constatat că din 1000 de familii, 98 dispuneau de un fier de călcat, 76 aveau o maşină de cusut, 51 dispuneau de o maşină de spălat, 49 de un fonograf, 47 de un automobil, 36 de un aparat de radio, 21 de un aspirator. Ce nivel de trai!
Azi, la început de secol XXI, nu există multe familii în lume cu un asemenea confort. Aceasta este lumea noastră, a occidentalilor, o lume a acumulării şi a expansiunii. Acestea ne sînt standardele. Ca urmare, după două mii de ani, media de viaţă a unui om a ajuns de la 30-40 de ani la 70-80 de ani. Trăim mai mult şi mai bine, permiţîndu-ne ca aproximativ 2/3 din timp să fie al nostru pentru famile, prieteni, distracţie, îngrijire, somn, cultură, sănătate ş.a.m.d. Este bine să ne reamintim aceste lucruri atunci cînd discutăm despre războiul din Libia.
Dar înainte de a continua discuţia, să facem puţină istorie. Şi azi apeductele romane alimentează cu apă cartiere ale oraşului Tunis. Aici, în Nordul Africii s-a aflat Cartagina. De aici Hannibal a pornit cele două războaie punice şi a fost învins, pînă la urmă, de către generalul roman Scipio Africanul. Atît de înspăimîntată a fost Roma Antică de vitejia soldaţilor săi, încît în Senatul Roman s-a pus problema distrugerii definitive a cetăţii Cartagina. Marcus Porcius (Cato cel Bătrîn) a rămas celebru în istorie pentru vorbele sale: „Mai ales eu sînt de părere că trebuie distrusă Cartagina“. Acest lucru s-a şi întîmplat în 146 î.Hr., cînd romanii au distrus cetatea din temelii. Legenda spune că au presărat pămîntul cu sare pentru a nu mai răsări nimic, niciodată. Cetatea a înflorit ulterior sub stăpînirea Imperiului Roman şi apoi a Imperiului Roman de Răsărit. Arabii au venit în jurul anului 640 şi au rămas definitiv. Păstrătorii adevărurilor lor spun că Roma (civilizaţia occidentală, construită pe bazele Imperiului Roman) le este duşman de mii de ani. Cu toate acestea, azi, Berlusconi sărută mîna lui Gaddafi. În afară de argumentul istoric, sînt multe motive ale războiului de azi cu fundamentalismul islamic şi cu Libia lui Gaddafi. Vorbim despre un regim totalitar, avînd o organizare socială de tip medieval sau chiar antic. Este acolo şi un război civil, între triburi cu interese diferite, obscure. Aceste regimuri, pentru că sînt lipsite de transparenţă, exportă corupţie. Chiar în România, de curînd, am asistat la un scandal în care cîteva motoare pentru o centrală termică erau vîndute în Ghana pentru cîteva sute de milioane de dolari. Cine cîştigă? Afaceriştii noştri prin profituri uriaşe şi returnări de TVA pe care le împart apoi cu politicienii corupţi din Ghana. Ultimii au mai trimis şi o scrisoare prin care spuneau că aşteaptă motoarele!!! Cine pierde? Statul român şi cel ghanez, primul prin returnări de TVA, pentru o valoare mult exagerată, iar al doilea prin plata unor produse al căror preţ era, de fapt, cu mult mai mic. Ce reţetă simplă!
Cine ştie cu exactitate care este averea lui Gaddafi şi a lui Mubarak? Este vorba de sute de miliarde de dolari care alimentează economia neagră internaţională, finanţează campanii electorale şi modifică raporturile de putere în chiar statele occidentale.
Un alt motiv al unei asemenea intervenţii îl reprezintă nivelul ştiinţific şi tehnologic la care lumea a ajuns azi şi care obligă la responsabilitate. Deontologilor care clamează un principiu de drept internaţional uitat de timp, acela al neamestecului în treburile interne ale unui stat, trebuie să le spunem că Gaddafi, ca şi alţii, poate achiziţiona şi detona arme extrem de sofisticate ce pot lovi orice colţ al Europei. Un paznic de capre pus la butoanele unei asemenea instalaţii poate egala cu zero Parisul, Londra sau... Bucureştiul.
Acestea sînt regimuri duşmănoase, în care revanşa şi fundamentalismul se manifestă cu putere. Libia are un trecut „glorios“ şi Gaddafi a fost şi este teroristul nr. 1 al planetei. Această duşmănie poate coagula în jurul său. Nu întîmplător Putin şi Gaddafi vorbesc pe aceeaşi limbă, amintind despre o cruciadă. Recursul la istorie are menirea de a „deştepta“ lumea arabă.
Liderul libian are chiar pretenţii de hegemon în zonă, dacă ne gîndim că s-a autodeclarat şeful lumii africane. Timid sau nu, Libia încearcă să joace un rol important în zonă, devenind o putere toxică ce are în fruntea sa un nebun.
Nordul Africii este important şi pentru noi, cum a fost şi pentru Imperiul Roman. Este vorba despre bazinul mediteraneean, spaţiu vital pentru drumurile comerciale, ale gazelor naturale şi petrolului. În altă ordine de idei, trebuie să ne amintim episoadele 1973-1974 şi 1979-1980, cînd OPEC a mărit brusc preţul petrolului dictînd statelor lumii adevărate valuri inflaţioniste. Teoria economică s-a îmbogăţit atunci cu noi concepte printre care cel mai cunoscut a rămas inflaţia prin costuri. Am învăţat atunci că preţul petrolului nu trebuie şi nici nu poate fi numai afacerea lui Gaddafi sau a lui Saddam Hussein. Nu este vorba despre jefuirea Irakului sau a Libiei, ci despre stabilitate şi echilibru în relaţiile comerciale.
Se tot întîmplă ceva în interiorul acestor ţări. Problemele sînt în primul rînd de ordin intern. Se schimbă generaţiile, iar tipul de organizare socială nu mai corespunde realităţilor, noilor raporturi de putere din interior. De aceea contestarea vine atît de puternic din zona tineretului. Tinerii arabi nu mai sînt extremişti şi doresc accesul la putere, într-o lume încremenită care nu le oferă nimic în afară de înapoiere tribală şi sărăcie.
Aceste conflicte se internaţionalizează uşor tocmai pentru că trăim într-o lume globalizată, cu distanţe scurte şi timpi rapizi. Azi toată lumea are acces la cuceririle ştiinţifice ale lumii civilizate. Accidentul de la Cernobîl nu mai este numai problema Ucrainei, centralele nucleare lovite de cutremur nu mai sînt numai problema Japoniei. Nu mai putem trăi într-o lume sigură decît dacă această lume este responsabilă. Este mai mult decît evident că trebuie intervenit cu sprijin acolo unde este nevoie de sprijin şi cu arma acolo unde este nevoie de armă. Teoria cu neamestecul în treburile interne pică atunci cînd importatorul îţi aduce banane otrăvite din America de Sud sau pui bolnavi de nu ştiu ce boală din China.
America şi lumea occidentală deţin argumentul militar pentru a opri măcelul din Libia. Dacă am tolera pînă la capăt o asemenea situaţie, atunci noi cine mai sîntem şi ce mai reprezentăm? Vă invit să vă imaginaţi o lume pe dos, în care Gaddafi ar deţine acest ultim argument militar. Cum vă simţiţi? Bine?
America joacă, din nou, un rol-cheie şi foarte bine face. Continuatoarea Romei se află acum, la începutul secolului XXI, în rolul de unică superputere militară, economică şi politică. Aici sînt marile responsabilităţi. America îşi asumă rolul de hegemon în sensul dat de Robert Keohane, adică un stat care posedă următoarele caracteristici: abilitatea de a crea, a pune în aplicare şi a menţine norme internaţionale, voinţa de a face acest lucru, dominare decisivă în domeniile economic, tehnologic şi militar. Nu putem înţelege evenimentele de acum din Libia dacă nu vom recunoaşte deschis că ele nu sînt decît un episod al unui război de mii de ani, intercivilizaţional. Din această perspectivă, motivul petrolului invocat adesea nu are nici o consistenţă. Eu cred într-un destin al acestui spaţiu geografic. După dezvoltarea puternică a zonelor de coastă din America, Europa, Japonia, China, se poate dezvolta şi Nordul Africii. Prosperitatea nu vine însă de la sine. Este nevoie de regimuri transparente, care să renunţe la fundamentalism şi violenţă.
Nu am scris nimic despre România. Îmi arunc privirea pe ecranul televizorului. Preşedintele vorbeşte ceva despre un război... trimitem o fregată... nu-mi dau seama de partea cui sîntem, între Roma şi Cartagina... sigur, tot opoziţia e de vină... se ratează un moment solemn... frustrare... mi-l reamintesc pe Berlusconi cum săruta mîna lui Gaddafi...
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academica Brâncuşi.