Un totalitarism al morţii. Încă unul

^„Explicația e simplă“, au spus mulți, după atentatele de la Bruxelles. Este adevărat, primul impuls este de a plasa vina acolo unde ne este cel mai comod, în funcție de propriile noastre convingeri. Putem acuza ineficiența Poliției și a serviciilor speciale și să cerem mai multă ordine, mai multă supraveghere. Putem găsi motivații de ordin social – sărăcie, șomaj în rîndul tinerilor, lipsă de perspective, marginalizare. Și, apoi, să milităm pentru programe mai generoase. Putem da vina pe migrație. Putem chiar să ne ducem mai departe, în vremurile colonialismului. Putem să blamăm Occidentul secular, decadent, „politic corect“. Și așa mai departe.

Ne-am înșela însă dacă am crede că putem găsi o singură explicație pentru fenomenul radicalizării. Va fi nevoie de un îndelungat efort intelectual pentru a înțelege cu adevărat fenomenul, va fi nevoie de resurse și de oameni dedicați.

RFI România a prezentat pe larg, săptămîna trecută, rezultatele unui studiu realizat de „Centrul de Prevenție a Derivelor Sectare legate de Islam“ din Franța, imediat după atentatele de la Paris, din noiembrie anul trecut. Cercetarea a fost realizată pornind de la discuțiile cu părinții și cu alte persoane apropiate tinerilor care s-au radicalizat, iar concluziile ne arată că lucrurile sînt mai complicate decît par.

Mai întîi că legătura directă pe care unii o fac între islam și radicalizare trebuie pusă serios sub semnul întrebării. Tinerii în cauză ajung să fie supuși radicalizării mai degrabă pe YouTube și pe rețelele de socializare și mai puțin spre deloc la moschee. Mulți dintre ei nu erau deloc religioși înainte de a se întîlni, în afara moscheii, cu acel „guru“ care avea să le schimbe viața. Și, în multe cazuri, să-i trimită la moarte.

Filmulețele propagandistice, jocurile video de război combinate cu capacitatea înfiorător de redusă a unor tineri de a mai distinge între lumea reală și cea virtuală, teoriile conspirației care abundă pe rețelele de socializare contribuie la radicalizare într-o măsură infinit mai mare decît, eventual, cuvîntul imamului. De fapt, tinerii care merg în mod obișnuit la moschee și provin din familii religioase sînt mai greu de radicalizat, tocmai fiindcă au o bază mai puternică, un cod de valori mai bine structurat.

Conform studiului, fenomenul radicalizării, deși se produce în numele islamului, seamănă destul de mult cu cel al înregimentării într-o sectă. Tinerilor, mulți dintre ei cu un bagaj precar de cunoștințe și cu un trecut tulbure, din care nu lipsește nici episodul încarcerării pentru delicte mărunte, li se arată „adevărata cale“. La fel, tinerilor care se simt puternic afectați de nedreptăți și decalaje sociale și care vor, sincer, „să schimbe lumea“. Li se cere, printre altele, îndepărtarea de familie, ceea ce nu are nimic în comun cu religia.

Ei sînt pregătiți pentru „marea re­ve­lație“, mai întîi prin vizionarea de clipuri propagandistice și apoi explicîndu-li se că sînt victimele unei conspirații mondiale: America, Occidentul, imperialiștii, bancherii, președinții marilor companii, mass-media mainstream care, de bună seamă, ascunde adevărul în interesul tuturor celor enumerați mai devreme. (Nu i așa că v-ați întîlnit cu astfel de teorii navigînd pe rețelele de socializare?)

De-abia după o serioasă îndoctrinare, tinerilor li se permite accesul pe poarta ce dă spre lumea mai bună, prin înregimentarea în batalioanele morții.

Răspunsul la acest fenomen nu e deloc simplu. Dar am putea înțelege mai bine mecanismele radicalizării dacă am privi spre trecutul Europei. În definitiv, totalitarismele s-au bazat pe același gen de argumentație.

Comunismul și nazismul au găsit, la rîndu-le, „vinovații“ pentru relele lumii (capitaliștii sau evreii) și au justificat crima în masă prin edificarea unei lumi mai bune. Comuniștii promiteau societatea fără clase, un paradis în care fiecare va primi după nevoi. Naziștii promiteau Reich-ul de 1000 de ani. Jihadiștii promit instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, bazată pe Legea lui Dumnezeu, Sharia.

Pentru toate, evident, e nevoie de sacrificii. Dar, oare, tinerii legionari de la noi nu îmbrăcau ei „cămașa morții“, înainte de a comite crime ce aveau să le aducă lor înșile moartea, transformîndu-se astfel în martiri? Tinerii bolșevici, acționînd în afara legii, nu se sacrificau ei „pentru o lume mai bună“?

Nu este pentru prima dată cînd o utopie politică și socială se fondează pe cultul morții. Experiența amară a Europei arată însă că eradicarea totalitarismelor secolului XX s-a făcut cu pierderi enorme și a costat milioane de vieți nevinovate.

Dacă am învățat ceva din lecțiile istoriei, atunci noul totalitarism trebuie să primească răspunsul, cît încă microbul său afectează un număr suficient de mic de minți rătăcite. Și cît încă persoanele apropiate de tinerii redicalizați vor să colaboreze cu autoritățile.

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.