Un tiran în boxă

27 octombrie 2005   PE CE LUME TRĂIM

Profanului care nu aşteaptă de la justiţie decît pedepsirea vinovaţilor şi restabilirea drepturilor celor acuzaţi pe nedrept, un proces cum este cel al lui Saddam Hussein are de ce să i se pară confuz. Temutul tiran, judecat pentru represiunile şi crimele înfăptuite pe vremea cînd era conducătorul necontestat al Irakului, este redus la dimensiunile unui bărbat în vîrstă, bine păzit de oameni tineri - şi e aproape sigur că va fi declarat vinovat, orice ar spune şi orice dovezi ar aduce în sprijinul său. De altfel, el nici nu vrea să se apere în faţa acestei instanţe căreia nu-i recunoaşte legitimitatea. La ultimele alegeri, cele din 2002, Saddam a fost ales, în condiţiile unei prezenţe la vot de 100%, cu 100% de voturi. El se consideră în continuare şef al statului şi îi dispreţuieşte pe cei puşi de invadatori să-l judece, pe preşedintele completului de judecată, kurdul Rizgar Mohammed Amein: "acest tribunal este fals şi orice este construit pe o bază falsă este fals" - a răspuns el în prima zi a procesului, după ce i s-a cerut să se prezinte. La Haga, fostul conducător al Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, susţine şi el teza nelegitimităţii, deşi participă la interogatoriile martorilor şi se foloseşte de toate portiţele oferite de o justiţie ce se doreşte corectă, pentru a prelungi audierile, pînă cînd toată lumea o să uite cine a fost el şi ce a făcut. Miloşevici e judecat de un tribunal internaţional, ceea ce aduce apă la moara celor care contestă "justiţia învingătorilor": sînt trecute sub tăcere delictele cîştigătorilor şi se încearcă găsirea unor dovezi de legătură între şeful statului învins şi crimele împotriva umanităţii. Precedentul Nürnberg sprijină această acuzaţie adusă marilor procese internaţionale. În condiţiile cînd noua ordine din Irak este contestată cu bombe, gloanţe şi cuţite lovind atît "ocupantul străin", cît şi pe reprezentanţii noii puteri, e greu de presupus că spectacolul dezbaterilor judiciare ar putea contribui la instaurarea liniştii. Prima zi a procesului a putut fi urmărită pe micul ecran şi transmisia a stîrnit într-adevăr interesul general, dar spectacolul n-a plăcut tuturor. Au fost manifestaţii de stradă unde rudele victimelor şi cei reîntorşi din exil cereau moartea tiranului, dar şi oameni ieşiţi în stradă revoltaţi că procesul are loc. Primii sînt de părere că Saddam ar trebui spînzurat fără nici un fel de altă formalitate, în aceeaşi tabără se consideră că simpla lui moarte nu poate fi o compensaţie pentru suferinţele unui întreg popor şi se inventează chinurile la care ar trebui supus. "Întregul popor" este divizat: "cu acest proces, Guvernul încearcă să ne facă să uităm eşecurile lui, ne consideră idioţi, dar n-o să le meargă" - spune un patron de băcănie citat în Le Monde, mai preocupat de prezent decît de trecut. "E un erou, e un conducător dur, dacă ar reveni ne-ar asigura liniştea" - declară un student unui reporter de la International Herald Tribune. Dacă actul de acuzare din procesul Miloşevici se referă la toate crimele imputabile lui, în cazul Saddam s-a adoptat tactica fragmentării, a judecării separate a fiecărui delict. Procesul început pe 18 octombrie invocă evenimentele de la Dujail: în 1982, în această mică localitate a avut loc o tentativă de asasinat împotriva lui Saddam. Ca represalii, au fost ucişi 143 de oameni, alte sute de irakieni au fost închişi şi torturaţi şi poate fi dovedit că toate acestea s-au desfăşurat conform ordinelor directe date de conducătorul de atunci al ţării. Apărarea va susţine că toţi cei morţi au fost găsiţi vinovaţi pe baza legilor de la acea dată şi că Saddam n-a făcut altceva decît să contrasemneze condamnările la moarte, asemeni lui George W. Bush care a procedat la fel în 150 de cazuri, pe cînd era guvernator în Texas. Kurzii însă au documente pentru 15 procese, începînd cu masacrul din 1979 (10.000 de morţi) şi terminînd cu expulzarea a 750.000 de persoane în 1991, 350.000 de oameni dispăruţi, violuri, jafuri etc. Multe dovezi s-au putut păstra pentru că torţionarii, ca să-şi documenteze zelul, trimiteau superiorilor lor casete cu filmul interogatoriilor. Democraţiile n-au inventat procedurile prin care condamnarea juridică a faptelor tiranului să poată răspunde tuturor obiecţiilor legale. Cît timp oamenii mai ţin minte cum a fost, procesul e resimţit fie ca excesiv, fie ca minor, e prea mult şi prea puţin în acelaşi timp. După ce se uită, nu mai are nici un rost.

Mai multe