Un sport la Răsărit

Belu şi Bitang au anunţat (din nou) că se retrag de la lotul naţional de gimnastică. Ne (re)tragem şi noi obloanele? 

Gimnastica e ca o minunată casă veche, boierească, admirată de toţi şi nerestaurată de nimeni. A trebuit să vină cu banii o importantă companie privată – cu mari datorii morale la stat, e drept – ca să fie lansată o adevărată campanie de strîns talente. Dar acest sport, ca şi sportul în totul lui, e incapabil să se reformeze. Cazul Belu – Bitang e fix despre asta. Aceşti superseniori ocupă piaţa centrală în vreme ce unii şi alţii trec pe lîngă ei, nici nu le propun ceva cu sens, nici nu le cer să se dea mai la o parte. E despre încremenire în admiraţie şi lipsă de proiect. Pentru că nu pot fi împinşi din drum – ar trebui împins cu ei, şi e cam greu, un vagon de medalii – băieţii deştepţi ai sportului îi by-pasează şi le fac discret cu ochiul să stea în banca lor. Au şi foarte mulţi „prieteni“, Belu şi Bitang nu sînt nişte oameni comozi. Sînt ţinuţi prizonieri pe o scenă, ceea ce îi înfurie şi mai tare. Li se pare că nu sînt apreciaţi şi plătiţi pentru cît au făcut. Şi că nu se pune pe roate un vast program naţional care să-i aibă pe ei comandanţi de vas. Belu a vrut la COSR şi a fost umilit. La ceremonia de celebrare a 100 de ani de olimpism, martori oculari spun că după ce a văzut un film de prezentare a campionilor în care cei doi nu apăreau, lui Belu i s-a zburlit mustaţa şi a părăsit adunarea. Mai e şi separarea dintre „grupul Ţiriac“, la care se revendică B&B, şi gruparea Alin Petrache & Friends, lupii tineri mergînd braţ la braţ. În timpul ăsta, Jocurile Olimpice se apropie. Iar noi vom dori medalii scoase ca iepurele din joben. Mai bine să ne obişnuim cu focurile de artificii dintre două ediţii, la celebrări şi comemorări.