Un sport la Răsărit

De unde vine impresia că, de multe ori, Steaua nu joacă la adevărata ei valoare?

Impresiile diferă. Unii zic că, dimpotrivă, obţine rezultate mai bune decît ar merita, datorită unui argument legendar, acela al norocului. De fapt, Steaua nu există în mod obiectiv. Această echipă se supune principiului nedeterminării al lui Heisenberg. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi sentimental, percepţia se schimbă. Unora li se pare că ar putea prea mult, altora, că e supraevaluată. Mai există şi un soi de predispoziţie la performanţă, urmare a victoriei istorice din ’86, care rezonează uimitor peste timp şi orînduiri. Biserica drept-credincioşilor stelişti a canonizat propehensiunea către succes a reprezentanţilor săi. Ceea ce la alţii e un soi de „lasă-mă să te las“, la Steaua se conjugă cu „mîncaţi-i, devoraţi-i!“. Nu e întîmplător că această lampă supravoltată a atras tot felul de fluturi de zi sau de noapte. Pentru Steaua, mereu, bara de trecut e sus. Dar asta a şi făcut-o de multe ori să sară mai bine decît ar fi fost logic să o facă. De aici ne aşteptăm de fiecare dată la cît de bine credem noi că e obligată să performeze. Pînă la urmă, apriori-ul Stelei către victorie nu e vreo vrajă ori vreun cadou extraterestru. El ţine doar de oameni. De cei cu crampoane şi de cei cu aplauze. Reuşita, dincolo de puncte şi goluri, e exact asta: că nu există moment suficient de jos în viaţa acestui club încît el să se scufunde definitiv. Întotdeauna se vor găsi unii care să-l tragă de păr la suprafaţă, obligîndu-l să performeze. Un dulce chin.