Un sport la Răsărit

În afară de Simona Halep, ce sportivi şi ce echipe româneşti ar trebui să urmărim în 2015?

O dată la patru ani, România află cît îi poate pielea sportivă. Şi nu, acela nu e anul olimpic. E cel dinaintea lui. În 2015 sînt aproape toate calificările pentru Rio 2016. Vom şti cum stăm cu gimnastica, scrima, canotajul, cu canoe şi judo-ul, cu handbalul la fete şi cu alte sporturi de echipă, dacă mai există. În 2015 se apleacă peste noi umbra unei imense spaime, aceea a zilei în care nu vom mai conta la Jocuri. Am trăit (cei care au apucat) într-o ţară în care sportul era suprasusţinut, ca o industrie a imaginii sistemului, în care Nadia era la fel ca Dacia. Acum trăim într-o ţară care nu mai dă doi bani pe sport. E inadmisibil pentru un popor european. Nu există politică guvernamentală, nu există sisteme coerente care să lege sportul de organele corpului naţional, astfel încît acesta să nu mai vieţuiască în răspărul ori la bunul plac al instituţiilor. Ca o uriaşă grădină de care nu s-a mai îngrijit proprietarul, sportul nostru a buruienit, a dezvoltat organisme uzurpatoare care s-au legat la venele lui şi, dacă tot nu se uită nimeni la ele, îl sug conştiincios. Sportul e azi format din feude, cîteva girate de nume importante. Unele funcţionează cît de cît, altele deloc. S-a instaurat o inerţie a mersului în gol, ca la o uzină fără geamuri. Iar dacă pui un pic urechea la pămînt, auzi tînguirea subsolurilor nedesfundate, în care cîte unul sau altul se mai luptă cu dezordinea cea mai înspăimîntătoare dintre cele ce pot exista, aceea a statului delăsător. Aşa că, pentru mine, echipa cea mai importantă în 2015 va fi cea a noii puteri. Va reuşi ea să înţeleagă că sportul nu e un moft în lumea de azi, ci un mod de a spune un cuvînt despre tine în lume, de bine sau de rău? Şi va izbuti sportul să aibă o voce credibilă, profesionistă, inteligentă, şi cu ea să-şi schimbe tristul destin? Vast program.