Un sport la Răsărit

Celebrul sistem de joc tiki-taka (al cărui principal promotor actual e Pep Guardiola) îşi arată limitele?  

Dacă vorbim despre înfrîngerea cu 1-3 de la Porto, atunci e despre altceva. Tiki-taka o fi obosit, dar nu la fel de tare ca Xavi Alonso sau Dante, în faţa unor adversari prea puţini dispuşi să le arate un respect de genul celui datorat, să zicem, unui Beligan atunci cînd textul din ureche îi tace. Şi-apoi, orice tiki-taka se transformă în kaka-maka atunci cînd nu-i ai pe Messi, Iniesta, Robben sau Ribery. E ca şi cum ai concepe o maşină cu un motor genial, dar căreia, pusă în practică, i-ar lipsi nişte piese din zona arborelui cotit. Bayern, spre deosebire de Barcelona sau chiar de Dortmund din vremea de graţie, e un puzzle bine confecţionat, dar nu e o stare de spirit care poate topi rosturile dintre bucăţile componente. Nu degeaba echipei bavareze i s-a spus FC Hollywood. Acolo eşti mereu ca pe un catwalk. Guardiola, de unde şi nervii săi la adresa doctorului înlăturat al echipei sau, mai nou, a îngrijitorilor terenului, care, chipurile, dormeau pe ei – aţi mai văzut nemţi în postura asta? –, pare că e la capătul nervilor şi deja se vorbeşte despre plecarea lui la Manchester City (o altă mare gogoaşă umflată financiar). Ideea e stupid de simplă: orice sistem, orice tactică, orice filozofie cîştigătoare trebuie să conţină un „suflet în maşină“ ca să aibă şi succes. Guardiola cu nemţii lui pot fi nişte maşini. Cu sufletul, însă, e un pic mai greu.