Un sport la Răsărit

Gabi Tamaş e fotbalist?  

E. Aş zice chiar că e prea fotbalist. E fotbalist la maximum. O anumită cultură a acestui sport, în care banii vin şi pleacă repede, e aceea care te îndeamnă să nu scapi cumva momentul de a te simţi bine. Tamaş n-a rămas niciodată dator acestui precept. Didi Prodan povestea că a fost trimis odată de selecţioner să-l ia pe Tamaş de la o băută. Au rămas amîndoi pînă dimineaţă. Asta se numeşte pasiune. Acum nu s-a trezit pentru antrenamentul şi deplasarea Stelei la meciul cu Pandurii. S-a încercat o diversiune, că n-ar fi fost la vreun chef, dar, ghinion, a fost văzut pe la 2 noaptea în Centrul Vechi în compania unor cetăţeni care îl îndemnau să meargă cu ei în alt club, „undeva mişto“. Sper ca Tamaş să fie bine. Despre fotbal, nu ştiu ce să spun. Nu ştiu dacă mai poate fi bine. Cînd un asemenea jucător primeşte la infinit credite indiferent de ceea ce îţi spun experienţa, bunul-simţ, statistica, mărturiile altora înseamnă că e profund bolnav. Aproape că îmi vine să schimb întrebarea. Nu dacă Tamaş e fotbalist, ci dacă fotbalul mai e fotbal şi nu un soi de vietate divorţată de minima raţiune. Acest sport, după ce i-am văzut în plus pe Messi susţinînd un dictator african şi inaugurînd restaurantul fiului acestuia, iar pe Ronaldo făcînd abdomene la comandă într-o emisiune kitsch la japonezi, e dus rău. E ca un dictator emoţional în libertate. Ar trebui dus la dezintoxicarea de sine însuşi.