Un sport la Răsărit

Cît să ne bucurăm că Halep a ajuns în semifinale la US Open şi cît să ne supărăm că n-a mers mai departe?

Ar trebui să ştim în ce măsură Halep ne aparţine nouă şi în ce măsură ei însăşi. Nefiind un popor extrem de performant, ar trebui să punem partea de reuşită în contul ei şi cea de ratare în al nostru? Sau e un mix mai complicat? Şi-apoi cît simte Simona că ne reprezintă? Mult, dacă e să ne luăm după declaraţiile senine. Mai puţin, dacă judecăm după felul în care reacţionează la critici. Halep e un fenomen, o excepţie, iar asta e, indiferent de politeţuri, prin chiar definiţie nereprezentativ. Odată trecut momentul victoriei sau înfrîngerii într-un meci sau altul, aş zice că n-ar trebui nici să ne bucurăm, nici să ne supărăm. Simona e un şantier, cîteodată în stil Dubai, alteori cu accente de meşter Manole. Deocamdată culege distincţii trecînd pe lîngă încoronări. Ar fi util să ştim în ce măsură foloseşte real în acest demers faptul că milioane de compatrioţi stau cu sufletul la gură în timpul meciurilor ei. Nu e vorba că ar fi pur şi simplu indiferentă (nu e), ci despre cît o influenţează apartenenţa la România în procesul „chimic“ al evoluţiilor ei. Halep duce cu ea numele ţării sale, chiar şi între paranteze, şi la bine, şi la rău. Mi se pare că asta e în aceeaşi măsură pentru noi o responsabilitate. Dacă tot ne pasă de ceea ce face această domnişoară, ar trebui să facem să existe mai multe ca ea. Aşa că nu e de fericire sau de întristare. E de muncă.