Un sport la Răsărit

Dăm tenisul de cîmp al Simonei Halep pe tenisul de masă al Elizabetei Samara?  

Depinde de aşteptări. De la Halep cerem totul pentru că ne-a ridicat la un colţ cortina în spatele căreia stă Paradisul. De la Samara nu vrem nimic pentru că nu ştim ce să vrem. De fiecare dată, performanţele disciplinelor de provincie ale imperiului sportului ne iau prin surprindere precum ninsoarea, iarna, pe edili. Parcă ne jenează un strop. Ce să facem cu ele, ce vor de la noi? La Halep, orice cîrcel e prilej de nevroză naţională. În schimb, urcarea Elizabetei pe masa de joc pentru a celebra titlul european ţine de anecdotica veselă, dar episodică a veveriţei din Ice Age. Imaginaţi-vă cum ar fi ca Simona, după o victorie, să sară în braţele arbitrului de scaun. Ce CNNisme ar urma! Deci nu, nu dăm nimic pe nimic. Halep e tortul României, Elizabeta e sarea pămîntului. O fată ajunge la lumină după o muncă de miner, în vreme ce cealaltă ne face să apărem, cumva, în lumea mare. Avem de luat aminte la fiecare. Nu ca să o dăm pe una pentru cealaltă. Să ne dăm noi celor care ar putea fi una sau cealaltă şi nu sînt pentru că noi ezităm să existăm.