Un sport la Răsărit

La Mondialele de gimnastică, echipa noastră feminină a suferit un simplu accident sau e vorba de ceva mai grav?  

E un accident, ca tot ce ni se întîmplă. Un accident desfăşurat în super slow motion, cadru cu cadru, într-o curgere dureros de grea, cu un final pe care nu îl vedem, dar îl ştim. Gimnastica necalificată la JO de la Rio (e ca şi cum americani ar fi pierdut războiul din Irak) e exemplul cel mai bun al disoluţiei sportului în România. Sportul a fost bun cînd tovarăşii vechi şi noi au bombat pieptul pentru performanţele Nadiei, ale lui Hagi, Năstase, ale handbaliştilor, canotoarelor şi ale cui se mai nimerea. Mai întîi a fost politică de stat, pentru că statul făcea politică prin el. Noul stat n-a mai ştiut să facă nici asta sau n-a avut interes, căci nu ne mai batem cu americanii (sîntem prieteni cu ei), nici cu ruşii, că nu mai sîntem legaţi de ei cu fire electrice, nici cu RFG-ul, că nu mai există. Sportul mai avea o singură întrebuinţare, cea socială. Şi politicul s-a ocupat de ea la fel cum se ocupă de tot ce e social în ţara asta. Sportul a fost uitat pe o etajeră a tranziţiei, ca un obiect inutil de care te tot încurci atunci cînd te muţi dintr-o casă în alta. Bellu şi Bitang vor ajunge ca Lenin, într-un mausoleu, pentru că alţii nu s-au mai inventat. Iar sportul doarme un somn al minţii celor care ne conduc cu largul nostru concurs. Între România şi sport e azi o legătură la fel de strînsă precum între cele două bare orizontale ale chinuitorului aparat numit „paralele“.