Un sport la Răsărit

Derby-ul Steaua-Dinamo a reînviat?

Nu, pentru că nu a murit niciodată. Nu are cum, pentru că nici nu există cu adevărat, are loc doar în minţile, nervii, înjurăturile, caftelile de tribună şi miştourile de bere ale celor care îşi agaţă o parte a vieţii de acest „clasic“. Steaua-Dinamo e, precum Turnul Eiffel, Big Ben, Staţia Spaţială, Machu Picchu, Kaaba, Templul lui David, Venus din Milo sau cîrnaţii de Pleşcoi, un mit. Existenţa sau inexistenţa lui de facto nu are relevanţă. De multe ori acest derby nici n-a avut loc din perspectiva esenţei lui, care înseamnă o rivalitate aprigă şi nu, cum greşit consideră unii, o dispută de cea mai înaltă calitate fotbalistică (cum nici finalele marilor competiţii ale lumii nu sînt, cu rare excepţii, un summum al esteticii). Întîmplător, ultimul episod şi-a ţinut rangul, a avut suspans, întoarceri de situaţie, încordare, o întrerupere cauzată de tribune şi acid în declaraţiile de final. Lîngă mine, în timp ce vedeam înfruntarea, şedeau nişte străini. Cînd au apărut stadionul şi numele combatantelor pe ecran, au lăsat să le scape cîteva onomatopee admirative. Ştiau exact ce e un Steaua-Dinamo, chiar dacă mai apoi şi-au văzut de ale lor şi noi de ale noastre. Poţi fi fericit sau dezamăgit după un derby, dar un lucru nu poţi spune: că nu e. E. El nu reînvie. Pur şi simplu, continuă. Şi aşa va fi şi dacă, vreodată, va înceta în mod practic să mai fie. Atunci cei mai mulţi fani vor atinge Nirvana, căci nu vor mai hurducăi prin gropile realităţii. Atunci Steaua-Dinamo va zbura netulburat.