Un secol nou pentru Orientul Mijlociu

20 ianuarie 2016 PE CE LUME TRĂIM

Statele Unite, Uniunea Europeană și instituții occidentale precum Banca Mondială s-au întrebat, în repetate rînduri, de ce Orientul Mijlociu nu e capabil să se autoguverneze. Întrebarea este pusă cu bună-credință, dar nu tocmai în cunoștință de cauză. În fond, unicul și cel mai important impediment în calea unei bune guvernări în regiune a fost lipsa auto-guvernării. Instituțiile politice ale regiunii au fost schilodite în urma intervențiilor repetate, europene și americane, începînd cu Primul Război Mondial și, pe alocuri, chiar mai devreme.

Un secol este destul. Anul 2016 ar trebui să marcheze pentru Orientului Mijlociu începutul unui secol nou de politică autohtonă, care să se adreseze urgent problemelor unei dezvoltări durabile.

Destinul Orientului Mijlociu din ultimii o sută de ani a fost pecetluit în 1914, cînd Imperiul Otoman a ales, în Primul Război Mondial, tabăra perdantă. Ca urmare, Imperiul s-a dezmembrat și puterile învingătoare, Marea Britanie și Franța, au preluat controlul hegemonic asupra rămășițelor sale. Anglia, care guverna Egiptul deja din 1882, a preluat controlul efectiv asupra guvernelor din Irakul de azi, din Iordania, Israel, Palestina și Arabia Saudită, în vreme ce Franța, care deținea deja controlul asupra unei bune părți din Africa de Nord, a preluat Libanul și Siria.

Pentru a asigura dominația Angliei și a Franței asupra resurselor de petrol, porturilor, căilor maritime și politicilor externe ale conducătorilor locali, s-au folosit mandate formale ale Ligii Națiunilor, precum și alte instrumente de putere. În regiunea care urma să devină Arabia Saudită, Anglia a susținut fundamentalismul wahhabit al lui Ibn Saud în defavoarea naționalismului arab al regiunii hașemite Hidjaz.

După al Doilea Război Mondial, SUA a preluat și ea modelul intervenționist. Puciului militar susținut de CIA din Siria, în 1949, i-a urmat o altă operațiune CIA care l-a detronat, în 1953, pe prim-ministrul iranian Mohammad Mossadegh (pentru a asigura accesul Occidentului la resursele de petrol ale țării). Acest comportament politic s-a perpetuat pînă în ziua de azi, după cum o arată destituirea conducătorului libian Muammar al‑Gaddafi în 2011, a președintelui egiptean Morsi în 2013 și actualul război împotriva președintelui sirian Bashar al-Assad. Vreme de aproape șapte decenii, SUA și aliații săi au intervenit în mod repetat (sau au sprijinit lovituri de stat conduse din interior) pentru a răsturna guvernele care nu le erau suficient aservite.

Vestul a înarmat de asemenea întreaga regiune, prin vînzări de arme în valoare de sute de miliarde de dolari. Bazele militare ale SUA, răspîndite în întreaga regiune, și multiplele operațiuni eșuate ale CIA au lăsat în urmă, pe mîna unor dușmani înverșunați ai SUA și ai Europei, vaste rezerve de armament.

De aceea, atunci cînd liderii occidentali îi întreabă pe arabi și pe alți actori din regiune de ce nu se pot autoguverna, ar trebui să fie pregătiți pentru următorul răspuns: „Vreme de un secol, intervențiile voastre au subminat instituțiile democratice (respingînd rezultatul voturilor din Algeria, Palestina, Egipt și din alte părți); ați alimentat războaie în mod repetat, care acum au devenit cronice; ați înarmat cei mai violenți jihadiști pentru a vă face jocurile politice cinice; și ați creat un cîmp de luptă care se întinde astăzi din Bamako pînă la Kabul“.

Ce putem face atunci pentru a crea un nou Orient Mijlociu? V-aș propune cinci principii.

Primul, și cel mai important: SUA ar trebui să blocheze operațiunile CIA sub acoperire, de destituire și destabilizare, din întreaga lume. CIA a fost creată în 1947 și i s-au încredințat două mandate – unul legitim (colectarea de informații) și altul dezastruos (operații sub acoperire de răsturnare a regimurilor considerate „ostile“ Statelor Unite). Președintele SUA poate și ar trebui să oprească prin ordin executiv operațiunile CIA sub acoperire – și să pună astfel capăt moștenirii revanșismului și masacrelor susținute de aceste misiuni, cu precădere în Orientul Mijlociu.

În al doilea rînd, SUA ar trebui să îndeplinească obiectivele sale, uneori legitime, de politică externă prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU (CSNU). Abordarea actuală de constituire a unor „coaliții de voluntari“ conduse de SUA a dat greș nu doar o dată; și a dat de înțeles că pînă și obiectivele legitime ale SUA, precum combaterea Statului Islamic, sînt adesea blocate de rivalități geopolitice.

SUA ar avea mai mult de cîștigat dacă ar supune inițiativele sale de politică externă votului CSNU. Atunci cînd CSNU a respins războiul din Irak în 2003, ar fi fost înțelept din partea SUA să nu fi lansat invazia. Atunci cînd Rusia, un membru al CSNU care recurge permanent la dreptul de veto, s-a opus destituirii, sprijinite de SUA, a președintelui sirian Bashar al-Assad, ar fi fost înțelept ca SUA să nu fi lansat operațiuni sub acoperire de destituire a acestuia. Acum, întregul CSNU ar încuviința un plan global (nu doar american) de combatere a Statului Islamic.

În al treilea rînd, SUA și Europa ar trebui să accepte realitatea că democrația va produce, în Orientul Mijlociu, multe victorii islamiste la urnele de vot. Multe dintre regimurile islamiste vor eșua, la fel cum se întîmplă și în cazul guvernelor neperformante. Vor pierde – la următoarele alegeri, în stradă sau chiar prin puciurile generalilor locali. Eforturile repetate ale Angliei, Franței și SUA de a împiedica guvernele islamiste să ajungă la putere nu fac decît să blocheze maturizarea politică a regiunii, fără să reușească să obțină vreun beneficiu pe termen lung.

În al patrulea rînd, liderii autohtoni – din Sahel pînă în Africa de Nord și din Orientul Mijlociu pînă în Asia Centrală – ar trebuie să admită că cea mai importantă problemă cu care se confruntă lumea islamică de astăzi este calitatea educației. Iar – în ceea ce privește știința, matematica, inovația tehnologică, spiritul antreprenorial, dezvoltarea micilor afaceri și, ca atare, crearea locurilor de muncă – regiunea se află cu mult în urma altor țări cu venituri medii similare. În lipsa unei educații de calitate, speranțele de prosperitate economică și de stabilitate politică sînt reduse oriunde în lume.

În sfîrșit, regiunea ar trebuie să se ocupe și de imensa ei vulnerabilitate în materie de degradare a mediului, precum și de supradependența de hidrocarburi, mai ales în perspectiva reorientării globale către resurse de energie non-fosile. Regiunea majoritar musulmană care se întinde din Africa de Vest pînă în Asia Centrală este cea mai mare regiune secetoasă, intens populată a lumii: o fîșie de 8000 de kilometri, amenințată permanent de lipsa apei și a hranei, de deșertificare și de temperaturi crescînde.

Acestea sînt problemele reale cu care se confruntă Orientul Mijlociu. Divizarea sunniți – șiiți, viitorul politic al lui Assad sau disputele doctrinale sînt, pe termen lung, cu mult mai puțin importante pentru regiune decît cerințele nesatisfăcute pentru o educație de calitate, pentru competențe profesionale, tehnologii avansate și dezvoltare durabilă. Numeroșii gînditori temerari și dornici de progres ai lumii islamice ar trebui să ajute societățile din regiune să înțeleagă această realitate, iar oameni bine intenționați din întreaga lume ar trebui să-i ajute să atingă acest scop prin cooperare pașnică și prin încetarea manipulărilor și a războaielor de tip imperial.

Jeffrey D. Sachs, profesor de dezvoltare durabilă, de politici de sănătate și de management, este director al Earth Institute al Universității Columbia. Este de asemenea director al Rețelei ONU pentru soluții de dezvoltare durabilă.

traducere din limba engleză
de Matei PLEȘU