Un "plan de salvare" şi pentru România
Planul de salvare a Greciei este bazat pe o condiţie clară: consolidarea supravegherii Greciei şi impunerea unei misiuni a Comisiei Europene, prezentă permanent la Atena. Aşa a spus comisarul pentru Afaceri Economice şi Monetare, Oli Rehn, imediat după publicarea planului.
La Atena, instalarea unui birou al Troicii, care va superviza toate deciziile guvernului local referitoare la finanţele publice, este văzută ca o dovadă că Grecia şi-a cedat suveranitatea şi independenţa în favoarea creditorilor săi. Pentru o naţiune care se mîndreşte că a inventat democraţia, este o lovitură grea.
Dar cum am resimţi noi, românii, o eventuală instaurare a unui asemenea directorat? E adevărat, contribuţia naţiunii noastre la marea idee a democraţiei este una minusculă, cel puţin în comparaţie cu grecii. Poate să mai recuperăm doar cu conceptul „democraţiei originale“, lansat de Ion Iliescu imediat după decembrie 1989 – deşi ar fi fost mai bine să nu.
Dar chiar merită să ne punem problema unui directorat la Bucureşti, precum la Atena? Dar România nu se află în faliment! – vor sări economiştii. Asta dacă privim doar o parte dintre cifre.
Şi totuşi... După chinuri îndelungi, rata de absorbţie a fondurilor europene abia dacă ajunge la 6%. România a ratat şansa de a atrage în această perioadă de criză 20 de miliarde de euro, bani gratuiţi puşi la dispoziţie de Bruxelles. Dar s-a împrumutat de 20 de miliarde de la FMI şi Comisia Europeană. Cu dobîndă!
Spre sfîrşitul lui ianuarie, la Bucureşti era anunţată drept o mare victorie realizarea unei emisiuni de obligaţiuni de pe piaţa americană, în valoare de 1,5 miliarde de dolari, cu dobîndă de 6,875% şi cu o perioadă de maturitate de zece ani. În paranteză fie spus, cînd obligaţiunile italiene au ajuns la un asemenea rating, au fost considerate imposibil de susţinut de căre economia din Peninsulă – şi ce economie are, totuşi, Italia! Situaţia a dus, în cele din urmă, la prăbuşirea guvernului Berlusconi.
Iată însă că o situaţie care în Italia a generat un cutremur politic, la Bucureşti ne este prezentată drept un mare succes. Aşa o fi. Dar de ce aceiaşi guvernanţi nu au venit să-şi ceară scuze, în genunchi, pentru întreruperea finanţării pe POSDRU, în valoare de 3,5 miliarde de euro, bani gratuiţi de la Comisia Europeană? De ce nu şi-au pus cenuşă în cap după ce anul trecut, timp de aproape şase luni, toate plăţile de la Bruxelles au fost blocate? Cum se face, pînă la urmă, că împrumuturile cu dobîndă ne sînt arătate drept mari succese, pentru care „partenerii“ ne strîng mîna călduros, iar ratarea banilor gratuiţi de la Uniunea Europeană este trecută la „şi altele“ ori generează cel mult demiterea vreunui directoraş?
Pentru o ţară ca Polonia, o rată de absorbţie de sută la sută a dus la traversarea cu bine a crizei – economia poloneză nu a scăzut deloc, ba chiar, anul trecut, a înregistrat un frumos salt de 4,3%. Fondurile europene au compensat restrîngerile bugetare determinate de criză.
Să privim acum cazul României. Reducerea deficitului bugetar, de la 4,4% în 2011 la 1,9%, ar însemna o „corecţie“ de vreo 5 miliarde de euro, faţă de 2011. Banii aceştia fie trebuie aduşi de undeva, fie trebuie pur şi simplu tăiaţi de la cheltuieli.
Guvernul şi-a propus pentru anul acesta să atragă 3,5 miliarde de euro, din fondurile de coeziune. Cu cele 2,5 miliarde de euro din Politica Agricolă ar da o frumoasă sumă de 6 miliarde.
Problema este că orice defecţiune, cît de mică, ar arunca în aer obiectivul. Iar nereuşita va însemna, în final, mai multă austeritate pentru români, în acest an şi în următorii. Iar întreruperea finanţării pe POSDRU nu va veni singură. Urmează, în curînd, o întrerupere pe programele de Mediu – spun surse europene. Apoi – una pe Transporturi. Un singur lucru nu se întrerupe: plăţile pe care România trebuie să le efectueze către creditorii ei, încă din acest an.
România va semna Tratatul de convergenţă fiscală chiar la finele acestei săptămîni. Ne angajăm, pe termen lung, la bugete echilibrate, cu deficite 0, ba chiar excedentare. S-a zis cu deficitele mari, pe care statele din Europa de Vest le foloseau pentru dezvoltare, în primele decenii de după război.
Fondurile europene ar putea fi cea mai bună sursă de finanţare la dispoziţia României, în încercarea ei de a ajunge, totuşi, din urmă, statele mai dezvoltate din vestul Europei. Dar numai dacă banii vor merge în proiecte utile, care să creeze locuri de muncă şi să aducă dezvoltare Nu sîntem însă în stare să-i absorbim. Iar despre alte politici de dezvoltare, nici vorbă! Şi atunci, de unde să creştem? Iar dacă nu creştem, de unde să dăm banii înapoi? Poate din alte împrumuturi, precum grecii.
Nu se cheamă acesta faliment? Şi nu are nevoie România de un „plan de salvare“, precum Grecia, de un „directorat“ european? Ce ar trebui să facă? De exemplu, să supervizeze mişcările autorităţilor centrale şi locale în privinţa absorbţiei. Să impună simplificarea procedurilor. Să selecteze numai proiectele viabile, şi nu tot felul de fantasmagorii pentru îndestularea baronilor locali. Să verifice caietele de sarcini, pentru ca acestea să nu mai fie făcute „cu dedicaţie“ pentru firmele „prietene“, să organizeze licitaţiile.
Poate părea greu de acceptat pentru România – dar, pînă la urmă, sîntem în domeniul administraţiei cam ceea ce este Grecia în cel al finanţelor publice. Ar însemna aceasta o cedare a suveranităţii? Sau mai degrabă o eliberare a României de „ocupanţii“ români care fură resursele şi îi compromit viitorul?
Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.